E iarnă în Viena, și nu se simte deloc ca iarna din București. Port o geacă groasă de fâș care îmi vine până sub genunchi, încheiată, evident, până la bărbie, o căciulă tot groasă împrumutată de la iubita mea și un fular pe care mi l-am tras până peste nas. Mă duc acasă, singură, stau într-un tramvai și ascult un playlist pe Spotify, intitulat “zici ca am 67 de ani” – l-am făcut singură și e doar muzică românească veche. “Du-mă Acasă, Măi Tramvai” mă face să plâng puțin în vagon.
În Viena, capitala Austriei, există peste 500 de tramvaie. În București – pentru mine, cumva acasă – există tot vreo 500. Cele două orașe sunt, din punct de vedere al mărimii, al numărului de locuitori și, aparent, al tramvaielor, foarte similare. Însă diferențele reale se resimt în viața mea de zi cu zi ca de la cer la pământ.
Ce ar putea să aibă tramvaiele de-a face cu diferențe atât de complexe? Până la urmă, sunt doar tramvaie, vechituri enervante în ambele capitale care întârzie aproape mereu și te zdrăngănesc în toate direcțiile posibile și imposibile între stații. O diferență între cele două vagoane de tablă este totuși crucială – o diferență care îmi este readusă la cunoștință cu fiecare tramvai vienez în care mă sui în luna iunie. Pentru că, în fiecare an, în iunie, cu ocazia Pride Month, tramvaiele din Viena sunt decorate cu mici pride flags, iar in tramvaiele din București, indiferent de lună, îmi era frică să mă țin de mână cu alte fete.
Îmi este și nu prea dor de casă. E un sentiment destul de mizer, dacă e să îi zic e pe nume, și îmi dă o stare generală de asemenea destul de mizeră dacă îmi dau voie să îl simt pentru o perioadă prea lungă de timp. Mă gândesc la România cu multă dragoste și cu multă durere de inimă, pentru că mă gândesc la ea ca la cineva care m-a crescut cu intenții bune dar care m-a lăsat cu prea multe răni deschise. Mă gândesc la “acasă” de parcă m-aș gândi la o persoană pe care am iubit-o mult, mult timp dar pe care a trebuit, dintr-un instinct de auto-prezervare și poate lașitate, să o tai din viața mea. Și, în mod extrem de neplăcut, mă gândesc la țara care m-a crescut de parcă m-aș gândi la o persoană iubită care a murit într-un accident teribil, un accident care m-ar fi putut lua și pe mine, dar pe care cumva l-am supraviețuit. Când mi-am împachetat bagajele și m-am mutat în Viena pentru facultate, România mi-a strecurat ceva greoi în valiză cât nu mă uitam: 60 de kilograme de survivor’s guilt.
Îmi e dor de casă
Înapoi la tramvaie (cumva): niciun tramvai nu este în stare să “mă ducă acasă”, cel puțin nu în felul la care se așteaptă bunul domn Gică Petrescu. Spun de mii de ori că în București sunt “la ai mei” și în Viena sunt “acasă”, dar nu am oare voie să am două “acasă”? Împotriva cărei reguli poate fi să mă simt acasă în două orașe, două țări atât de diferite?
Cu toate acestea, Vienei îi lipsește ceva: Vienei îi lipsesc cântecele în română, îi lipsesc horele nesfârșite în care te trag nași și nașe încă de când ai putut să te ții pe picioare, îi lipsesc zicalele care nu au sens în nicio altă limbă și îi lipsesc înjurăturile obscure care nu te jignesc, ci doar te fac să râzi puțin în sinea ta. Mai mult decât orice, uneori îi lipsesc oamenii care nu te văd drept un străin.
Așa că scriu în română, le traduc zicale prietenilor mei, le zic glume în română, dansez hora și Brașoveanca cu ei la petreceri și mă asigur ca nu uită nimeni că sunt româncă. Deoarece adevărul este că, oricât de dor mi-ar fi din când în când de casă, nu pot să mă întorc, decât poate înarmată cu răbdare cât pentru 100 de oameni și pregătită să nu duc niciodată întocmai o viață 100% normală. N-are ce tramvai să mă ducă acasă, și chiar și dacă ar avea cum, nu cred că m-aș sui în el.
Nu îmi e dor de casă
Cred că ce mi-a adus aminte de acest sentiment mizer a fost felul lejer în care Viena m-a făcut să mă simt iubită. Pe tramvaie văd mereu mici pride flags iar agățate de la geamuri prin tot orașul sunt ditamai pride flags, cupluri queer se țin de mână, părinți queer își tin copiii de mână, iar în ziua în care este organizat marșul Pride, pe fiecare monitor din orice mijloc de transport în comun este afișat mesajul “We ride with pride”. În Viena, mă simt iubită. Simt că sunt respectată și plăcută, iar acest lucru nu este în pericol de a se schimba în momentul în care noi persoane din viața mea vor afla că sunt queer. Simt o euforie de queer joy la fiecare pas. Mă bucur să fiu cine sunt și nu îmi e frică de nimeni, pentru că “sunt din România, nu aveți ce-mi face ce n-am trăit deja!”.
Iar apoi, ajung acasă, îmi deschid telefonul, iar din valiza veche și nefolosită din dulap sare la mine suvenirul României. Îmi spune că sunt lașă, că am plecat dintr-o țară care are nevoie de tineri ambițioși care să o schimbe, că m-am dat bătută, că sunt o impostoare pentru că mă dor rănile pe care mi le-a lăsat homofobia țării, căci nu sunt nici singura, nici ultima persoană queer care le resimte. Încerc să nu ascult, să mă uit la telefon, pe internet, la lucrurile minunate pe care le fac activiștii queer din România.
Iar sub numeroase postări despre lucruri minunate realizate de comunitate văd amenințări cu moartea.
60 de kilograme de survivor’s guilt mă întreabă cu ce sunt eu mai bună decăt milionale de copii, adolescenți și adulți gay din România. De ce am eu dreptul să mă sui în tramvaie decorate de curcubeie și să fac poze la semne ca “We ride with pride” când acasă, la doar 1000 de kilometri depărtare, existența mea este văzută drept o amenințare sau o boală? Tipica întrebare: de ce să nu sufăr eu?
Am voie să fiu fericită
Poate și alții își resimt această vinovăție în tot corpul, greutatea unei întregi persoane urmărindu-te la fiecare pas fericit pentru a te întreba dacă nu ți-e rușine să fii în siguranță, să te bucuri. Dar nu cred de fapt că suvenirul țării pentru noi, cei puțin mai norocoși, are dreptate. Ideea că trebuie să suferim pentru a empatiza, pentru a ajuta sau pentru a fi alături de comunitatea queer din România căreia îi datorăm atâta dragoste, este doar o concepție toxică menită să perpetueze nefericirea persoanelor LGBT+.
Așa că, iată-mă la calculator, la birou în căsuța mea din Viena, dându-mi voie să fiu fericită. Îmi dau voie să ajut cu tot ce am, să contribui cu orice resurse am la lupta pentru egalitate de acasă și, mai presus de toate, îmi dau voie să îmi folosesc privilegiul. Am avut norocul de a putea pleca, așa că îmi dau voie să mă bucur și să îmi sărut iubita pe stradă, și îmi asum datoria de a atrage atenția tuturor celor dispuși să asculte asupra nedreptăților de acasă.