Am ezitat să scriu acest scurt articol, căci nu știam cum să încep. Ce aș putea să spun despre experiența queer în două țări, Olanda versus România, care nu puteau fi mai diferite una față de alta. Un lucru este sigur: nu vreau să transform acest text într-o tragedie, deși poate pe alocuri o să fie un pic de dramă.
Povestea mea începe în liceu, la Colegiul Național „Samuel von Brukenthal” din Sibiu. Această școală este cunoscută ca fiind una cu nivel ridicat de educație, și totul se predă în limba germană. Faptul că ai intrat la liceul preferat îți oferă o satisfacție mare și ceva încredere în sine. Te face să te relaxezi un pic, știind că ai trecut peste evaluarea națională, iar până la bac mai e mult. Liceul e un loc și un timp unde descoperi lucruri despre tine și despre oamenii din jur. Am început să observ cum mă raportam eu la ceilalți băieți din liceu. Am trecut de la gândirea când vedeam un tip atractiv că vreau și eu să arăt așa, la vreau să fiu împreună cu cineva care arată așa. Pe atunci locuiam la un internat în Sibiu, iar mulți băieți vorbeau foarte deschis despre masturbare și penisurile lor între ei.
Când ești crescut într-un sistem heteronormativ și religios, nu îndrăznești să dai glas unor sentimente
Fapt ce mă făcea foarte confuz, erau toți băieții bi? Nu știam dacă toți ceilalți simt și gândesc la fel. Ah, băieți… Băiat, masculin. Ceva ce ține tot de liceu dar o să ajung mai târziu la acest subiect. Nu aveam cu cine vorbi, prieteniile de atunci erau cum nu se poate mai superficiale. Să fii sincer cu cineva e mai greu decât pare. Cu părinții nu puteam nicidecum să vorbesc despre asta. Când toată viața ești crescut într-un sistem heteronormativ și religios, nu îndrăznești să dai glas unor sentimente care știi foarte bine că sunt diferite, deci anomalii. Mai veneam și de la țară, dintr-un sătuc din județul Brașov, iar faptul că am ajuns la liceu într-un oraș mare credeam că o să se schimbe atmosfera. Numai că frica de a fi marginalizat de restul a rămas, la fel ca și homofobia.
Pentru un băiat era ceva foarte jignitor să-i spui că-i gay, îi iei masculinitatea
Totuși aveam acces la internet și asta mi-a permis să iau contact cu comunitatea LGBTQIA+, chiar dacă nu știam că eram parte din ea la acel moment. De la un video pe YouTube am trecut la altul, și apoi la altul, și am tot continuat până când am devenit copleșit de întreaga situație. Bisexual, pansexual, trans, termeni care îmi erau străini. Gay era foarte cunoscut. Ceilalți băieți îl foloseau ca pe o insultă pentru că pentru un băiat era ceva foarte jignitor să-i spui că-i gay, îi iei masculinitatea. Și ce ar mai fi ei fără masculinitatea lor fragilă. Așa am ajuns să-mi descopăr identitatea mea queer, prin conținutul de pe internet. După ce am avut realizarea asta, am devenit un pic mai curios și am început să caut persoane queer în media. Am citit o grămadă de fanfiction și am văzut numeroase anime cu subiecte queer. Multe dintre anime le găseam singur după ce vedeam recomandări pe YouTube ca Yuri on Ice, Tight Rope, Free și Haikyuu. Ultimul nu era neapărat queer, dar citeam fanfiction despre personaje: Oikawa și Iwaizumi, Akashi și Bokuto. Am început să am un crush pe acești tipi ficționali mai mult decât pe tipii din viața reală. Aceasta era singura modalitate prin care puteam să mă înconjur cu personaje queer fictive, cititul și vizionatul sunt activități solitare, iar dacă întreabă cineva spui că înveți pentru școală. Acesta era unul dintre avantajele de a fi copilul cuminte, devreme acasă, care mănâncă tot din farfurie. Oamenii te lasă în pace și chiar cred că stai toată ziua și înveți. Într-un fel nu era o minciună. Învățam mai multe despre mine și despre experiența queer, dar o făceam în felul meu.
Homofobia era prezentă și puternică, iar mi-a afectat și gândirea
Auzeam multe povești despre alți oameni queer din școală, sau că era un gay club în orașul meu. Vorbeam odată cu o colegă care mi-a zis că un tip din clasă avea iubit, ceea ce mi s-a părut wow. Dar nu știam cum să vorbesc cu el despre experiența queer. Adică ce puteam să fac, să mă duc la el și să zic „salut, și eu sunt queer?” Mi-e era prea frică să mă expun așa. Dacă ieșeam la iveală și intram fizic în comunitate asta ar fi însemnat că nu mai e cale de întoarcere, că ăsta eram eu și trebuia să trăiesc restul vieții cu versiunea aceasta. Din nou, homofobia era prezentă și puternică, iar asta mi-a afectat și gândirea. Nici cu dating apps nu prea mergea, riscul de a fi descoperit era prea mare, așa că am rămas la fanfiction și anime. Aveam și un cerc restrâns de oameni cu care puteam fi deschis despre orientarea mea sexuală, dar nici ei nu înțelegeau exact ce înseamnă să fii queer. Îmi amintesc că făceau foarte multe glume proaste ca „acum ești practic fată”, sau „pot să-ți cer sfaturi în fashion, nu?” Nu le spuneau în batjocură, însă asta arată cât de puține știam noi despre experiența queer.
Știam doar că vreau să plec în străinătate
Din toată schema asta de a rămâne nedescoperit a ieșit și un lucru bun: mi-am dat seama că îmi place să citesc și că sunt pasionat de literatură, eu care eram la profil de științele naturii. Am decis să urmez calea aceasta mai departe și am aplicat la litere. Numai că aici începe plot twist-ul. Am aplicat la universitatea Radboud, în Olanda, și am fost acceptat. Încerc să-mi amintesc de ce am ales exact Olanda, însă nu am avut niciun motiv specific. Știam doar că vreau să plec în străinătate, credeam că acolo tot ce zboară se mănâncă. Am aflat de organizația Edmundo, care oferă consiliere gratuite elevilor români care vor să studieze în străinătate. Am luat legătura cu ei și împreună am pregătit dosarul. Taxa de școlarizare este de o mie de euro în primul an, mi-am zis că sigur pot să o plătesc. Mă mai ajută părinții, mai muncesc și eu pe de o parte.
Nu pot să continui să trăiesc pe jumătate, să fiu invizibil în lumea reală
Viața a luat o întorsătură fără precedent. Eram cert de un singur lucru, că nu pot să continui să trăiesc pe jumătate, să fiu invizibil în lumea reală. Când m-am văzut la universitate în Olanda, emoțiile erau copleșitoare. Șocul cultural a fost imens: să pleci din România unde eram prea speriat să vorbesc deschis de faptul că sunt queer, și să ajungi în Olanda, unde nu era nimic special sau nemaiauzit. Am început să capăt culori, să am încredere mai multă în oamenii din jur. Nu vreau să creez impresia că am ajuns în Fire Island, eram totuși aceeași persoană introvertită care citea Frankestein într-un colț, cu Lana Del Rey pe fundal. Dar ca și Victor am început să creez și eu o altă persoană. Un alt eu căruia nu îi era teamă să se arate, să fie liber. Numai că această libertate a adus alte crize existențiale. Când am zis mai sus că nu știam dacă și ceilalți băieți sunt ca și mine, încă mă consideram băiat pe atunci. Doar că la un anumit punct în facultate, am început să mă debarasez de această etichetă. Vorbeam cu ceilalți colegi și prieteni în engleză, ceea ce mi-a permis, foarte lejer, să mă refer la mine în termeni neutri din punct de vedere al genului. Cu timpul, deveneam tot mai incomod când lumea se referea la mine ca „băiat.”
Am început încet să mă refer la mine ca persoană non-binară
Primele două definiții pe care le oferă dex online la conceptul „băiat” sunt: 1. copil de sex bărbătesc; 2. persoană de sex bărbătesc ieșită nu demult din vârsta copilăriei. Niște definiții foarte simplistice, care nu mi se potriveau de nicio mărime. Am început încet să mă refer la mine ca persoană non-binară. Ceilalți au înțeles din vorbele și cuvintele mele lucrul acestata, n-a fost nevoie de niciun coming out de data asta. Un alt lucru ce ajută este că mulți se introduc și cu pronumele pe care le folosesc: he/him, she/her, they/them. Ceva ce m-a surprins la început, dar cu timpul e ca și cum ai zice câți ani ai, sau de unde ești. Prima mea experiență la un gay club a fost foarte banală, era un curcubeu pe perete și clubul se numea De Regenboog, curcubeu, în olandeză. Nu știu la ce mă așteptam să văd, probabil credeam că o sp fie ca într-un episod din Drag Race.
Cred cu adevărat că identitatea de gen și orientarea sexuală sunt fluide, și ca și noi, se schimbă și evoluează. Înțeleg acum că toate impedimentele pe care le întâlnesc ca persoană queer sunt mai mult sau mai puțin universale. Discriminarea poate să ia mai multe forme, dar în esență e la fel peste tot. Acum am 23 de ani, am prins mai mult curaj, iar asta mi-a permis să mă implic mai mult în cercuri queer și feministe, să scriu despre subiectele respective, astfel contribui cum știu eu mai bine la această luptă împotriva discriminării, scrisul fiind și el o formă de protest.
