Ca persoane queer, mulți dintre noi simțim adesea nevoia permanentă de a ne demonstra calitățile, de a impresiona pe toată lumea în orice domeniu am intra și de a dovedi, cumva tuturor, dintr-o nevoie subconștientă, că suntem mult mai mult decât stereotipurile homofobe care ni s-au pus în spate în tot acest timp. Mai simplu spus, simțim nevoia de a supracompensa. Însă, datorită acestei dorințe, la bază una obositoare și poate aparent dăunătoare, comunitatea queer își creează singură, fără niciun ajutor, oportunități incredibile.
La 30 de ani, Eli Schneider dovedește că persoanele queer nu numai că au dreptul, ci că trebuie să își facă loc în comunitatea academică. Cea mai mare dintre cinci frați, a crescut cu responsabilitatea de a avea grijă de cei din jurul său și a ajuns acum să aibă grijă nu numai de frații ei biologici, ci de noua sa familie aleasă: comunitatea queer din Graz, Austria, orașul în care locuiește de când s-a mutat din casa părinților de la țară. Prin experiențele sale vaste în domeniul academic, Eli a strâns de-a lungul timpului o gamă largă de cunoștințe pe care le oferă acum întregii comunități prin intermediul a diverse evenimente și workshop-uri în Graz.
În tot acest timp continuă să trăiască experiența unică a unei persoane queer și non-binary în spațiul universitar, un spațiu prea des rezervat unor elite detașate de realitatea cu care se confruntă comunitatea diversă queer. Are un cățel pe nume Olive, pe care îl ia pe absolut tot unde se duce.
A fost foarte ușor pentru mine să mă împac cu faptul că identitatea mea de gen este una foarte fluidă
Probabil că ar fi trebuit să-mi dau seama mult mai devreme că nu sunt heterosexuală– privind în urmă, în copilăria mea au existat multe semne care mă fac să râd acum, gândindu-mă la ele. Mi-am dat seama pe deplin că nu sunt heterosexual când aveam 17 ani și mă îndrăgostisem foarte tare de o actriță din serialul meu preferat. A fost mai degrabă un moment de “aha” decât unul de “oh, Doamne”. În mod similar, când a venit vorba de chestionarea identității mele de gen, nu am fost niciodată cu adevărat în criză. Am observat că mă simțeam foarte diferit față de alții în ceea ce mă privește și în ceea ce privește identitatea mea de gen și exprimarea acesteia, ceea ce m-a determinat să arunc o privire atentă și iubitoare la mine însămi și să analizez foarte serios ceea ce simt (și se pare că am simțit întotdeauna). A fost foarte ușor pentru mine să mă împac cu faptul că identitatea mea de gen este una foarte fluidă. Simt că pot fi eu însămi atât sub umbrela trans cât și sub cea non-binară și că nu am nevoie cu adevărat să pun o etichetă specifică pe identitatea mea.
Mi-am făcut coming out-ul când aveam 26 de ani
De când m-am mutat de acasă, mențin doar un contact limitat cu majoritatea familiei mele (în afară de frații mei, de care sunt foarte mândră și cu care mă înțeleg foarte bine) și îi văd de obicei doar în timpul petrecerilor de familie sau de sărbători. Din fericire, însă, am o familie aleasă minunată, care mă sprijină și este formată din oameni de-a dreptul extraordinari. Este adevărat că noi, ca persoane queer, putem să ne alegem familia – iar acest lucru este pe de-o parte profund trist, deoarece adesea ne pierdem familiile biologice atunci când ne facem coming out-ul, dar pe de altă parte și un privilegiu imens.
Mi-a fost foarte greu să le mărturisesc părinților mei – am așteptat aproximativ cinci ani, cred, înainte de a le spune că sunt pansexuală. Majoritatea prietenilor mei și unii dintre frații mei știau deja la momentul respectiv, dar a fost nevoie de mult curaj pentru a vorbi cu părinții mei. De fapt, a fost o decizie de moment: plănuiam de ceva vreme să îmi fac coming out-ul, dar nu am găsit niciodată momentul potrivit, iar să-i așez la masă și să le “dau vestea” mi s-a părut întotdeauna că ar transforma ceva care nu ar trebui să fie vreun spectacol într-unul mult prea mare (sper oricum că într-o zi nimeni nu va mai fi nevoit să își facă coming out-ul, deoarece toate identitățile de gen și orientările sexuale vor fi considerate normale). Reacțiile lor nu au fost negative, din fericire, dar cred că (încă) le este greu să înțeleagă ce înseamnă homosexualitatea și de ce este atât de importantă vizibilitatea. Mi-a luat și mai mult timp pentru a fi eu însămi în fața bunicilor mei.
Mi-am făcut coming out-ul când aveam 26 de ani, făcându-le cunoștință cu partenera mea de la vremea respectivă. Mă bucur foarte mult că am luat această decizie, deoarece bunicul meu s-a stins, din păcate, la scurt timp după aceea. Faptul că am putut să fiu cine sunt și că nu a trebuit să ascund nicio parte din mine este un dar pe care îl voi prețui mereu.
Mă simt mult mai confortabil cu exprimarea feminității acum că am acceptat că nu trebuie să o fac decât dacă așa vreau eu
Așa cum am menționat, privind înapoi, multe lucruri au sens în retrospectivă – cum ar fi faptul că nu m-am simțit niciodată ca o fată stereotipică. De fapt, oamenii obișnuiau să-mi spună cât de unladylike sunt și încercau să mă forțeze să am hobby-uri mai “feminine” sau un stil diferit. Pentru o vreme, în adolescență, acest lucru m-a făcut să fiu foarte neliniștită cu privire la identitatea mea și stima mea de sine și am cedat sub toată presiunea încercând să mă conformez unui ideal care nu mi se potrivea deloc. Încercând din răsputeri să fiu ceva ce nu sunt, încercând să fiu mai feminină, să fiu plăcută ca fată de băieții și bărbații din jurul meu, am uitat pentru mult timp ce este cel mai important: să fii tu însăți, în mod autentic. În mod amuzant, mă simt mult mai confortabil cu exprimarea feminității acum că am acceptat că nu trebuie să o fac decât dacă așa vreau eu.
Aceia dintre noi care pot fi out, loud, and proud, trebuie să o facă fără frică sau rușine
Da! Cred că este incredibil de important pentru orice persoană queer să fie out – dacă este safe pentru el/ea să facă acest lucru, bineînțeles. Din păcate, nu este o opțiune pentru toată lumea. Dar asta înseamnă că aceia dintre noi care pot fi out, loud, and proud, trebuie să o facă fără frică sau rușine, mai ales pentru a deschide calea celor care nu au (încă) această opțiune.
De multe ori, mă confrunt și cu respingere, discriminare și, în cazuri rare, chiar cu violență
Consider că majoritatea oamenilor din afara cercurilor queer nu au avut prea multe șanse să se informeze despre persoane trans/non-binare – ceea ce poate duce la o mulțime de reacții diferite. Nu mă deranjează să mi se pună întrebări și să răspund la ele, pentru că arată că oamenii sunt sincer interesați și vor să învețe! Dar, de multe ori, mă confrunt și cu respingere, discriminare și, în cazuri rare, chiar cu violență. Problema cu care mă confrunt cel mai des este că oamenii mă clasifică greșit. Dacă într-adevăr nu știu despre identitatea mea și despre pronumele mele, îi anunț politicos. Chiar dacă știu, iar faptul că mi s-au adresat cumva greșit este o greșeală sinceră, nu am nicio problemă în a le spune din nou. Ceea ce mă dezamăgește și mă înfurie este atunci când oamenii “uită” intenționat – pentru că, făcând asta și folosind ostentativ o identitate de gen care nu mi se potrivește, nu mă respectă nici pe mine, nici identitatea mea. Iar eu cred că respectul este un drept uman de bază pe care îl merită toată lumea.
Sunt preocupat de modul în care stereotipurile, preconcepțiile inconștiente și prejudecățile pot fi răspândite prin mass-media
În prezent, lucrez la terminarea masterului în Studii de Gen și îmi urmez doctoratul. Lucrurile au mers destul de încet în timpul pandemiei, dar acum accelerează din nou. De asemenea, sunt foarte convins că munca pe care o depune cineva în mediul academic nu ar trebui să rămână doar în domeniul academic și, prin urmare, lucrez mereu la reformularea cercetărilor mele în ateliere, articole de revistă și, da, chiar și în story-uri și postări pe Instagram. Sunt din Styria, Austria, în prezent am 30 de ani și am două diplome de licență și un masterat. Diplomele sunt următoarele: BA în Lingvistică, BA în Engleză și Studii Americane, MA în Engleză și Studii Americane. În prezent, îmi termin masteratul în Studii de Gen și urmez un doctorat în Engleză și Studii Americane. În 2018 am câștigat Premiul de Excelență în Engleză și Studii Americane de la Universitatea din Graz. Domeniul meu principal de interes este reprezentarea – analizez modul în care stereotipurile, preconcepțiile inconștiente și prejudecățile pot fi răspândite prin intermediul produselor mass-media, cum ar fi filmele, emisiunile de televiziune sau (chiar) jocurile video. Pe lângă studiile pe care le urmez, lucrez în teatru ca regizor, producător și tehnician, explorând modul în care genul, sexul și sexualitatea pot deveni tangibile pe scenă.
Vreau ca munca mea să ajungă la comunitatea queer și să nu rămână doar în sălile de fildeș
Identitatea mea a influențat în mod cert domeniul academic în care am intrat – nu sunt doar extrem de interesată de studiile queer, ci consider că este foarte important ca cercetarea care se face despre comunitatea noastră să fie făcută tot de către comunitate. Cu siguranță mă vedeam mergând mai departe pe calea academică – dorința mea fusese întotdeauna să devin profesoară. Recent, însă, m-am gândit din nou la această alegere din punctul în care mă aflu în prezent. Așa cum am mai spus, vreau ca munca mea să ajungă la comunitatea queer și să nu rămână doar în sălile de fildeș. Dar pasiunea mea este mai simplă decât atât: Vreau pur și simplu să lucrez în cadrul comunității, cu comunitatea. Este grozav să am o pregătire academică, dar pur și simplu nu mai este mediul potrivit pentru mine.
Cea mai importantă piatră de hotar din viața mea a fost cu siguranță mutarea de la țară într-un oraș mare
Cea mai importantă piatră de hotar din viața mea a fost cu siguranță mutarea de la țară într-un oraș mare, în Graz. Am găsit, în sfârșit, o comunitate (și o familie) de persoane queer minunate care m-a lăsat să fiu cine sunt, fără să am nevoie să pretind că sunt cineva (sau ceva) ce nu sunt. În același sens, mutarea la oraș m-a determinat să studiez și să descopăr nu numai că studiile Queer Studies există, ci că puteam chiar să le urmez și să devin expertă în acest domeniu, așa că aceasta a fost o etapă crucială în viața. Și apoi, în ultima vreme, realizarea faptului că vreau să fac mai multă muncă axată pe comunitate a fost o altă piatră de hotar pentru mine.