István Téglás este unul dintre cei mai cunoscuți actori de teatru din București, acesta fiind premiat la Gala Gopo din 2020 cu premiul Cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul Claudiu din filmul La Gomera, în regia lui Corneliu Porumboiu. Originar din micul orășel Baraolt, din județul Covasna, István a intrat primul la Facultatea de Teatru din Târgu Mureș, iar astăzi lucrează la Teatrul Național din București, actorul colaborând cu multe alte spații artistice independente. La fel ca mulți alți artiști ai României, István este gay, însă unul asumat, actorul făcându-și coming out-ul public în timpul pandemiei. În trecut cea mai mare frică a lui Istvan a fost să nu-și piardă sănătatea mintală, însă acum spune ca i-a trecut, căci așa cum zice chiar el, frica este despre sine de fapt, și că atunci cănd ajungi să te cunoști, să vezi care e traseul tău personal, amintirile, traumele, chiar dacă simți că nu ești în stare să schimbi ceva în bine, fricile încep deja să dispară. Pentru toate acestea István recomandă multa răbdare, căci nu se întâmplă de pe-o zi pe alta.
Astfel nu este de mirare faptul că actorul a fost un copil și adolescent dificil, rebel pe alocuri, ca de exemplu la un moment a vândut toate hainele de fată mare ale mamei sale pentru a-și cumpăra alcool și țigări. Adoră să citească, cartea lui preferată este Just Kids de Patti Smith, îi place la Viscri să cutreiere dealurile și pădurile, și filmul său blockbuster preferat este Interstellar. La 80 de ani își imaginează că va fi Sir Ian McKellen și că va juca Hamlet. Singurul sport la care se mai uită din când în când este tenisul, o moștenire dintr-o fostă relație, și petrece mult timp în parc cu cățelul și prietenii săi. Despre ce înseamnă să fii gay în România, copilărie, relația cu familia, de ce mulți bărbați gay sunt singuri, coming out și parteneriate civile, am vorbit cu István Teglas în cadrul interviurilor marca #NICE! People.
Prima persoană din familie căreia i-am zis că sunt gay a fost mama mea
Primul coming out a fost destul de ușor, deși vorbim despre perioada anilor ‘90 într-un județ mic din Ardeal unde informațiile ajungeau doar prin canalele de televiziune, care aveau păreri destul urâte despre persoanele cu o altă orientare sexuală. Însă, mi-am luat inima în dinți și le-am spus celor două prietene apropiate, care în rest oricum știau totul despre mine. Una dintre ele m-a trimis la doctor(!) și am râs pe tema asta, dar foarte repede s-a răzgândit și și-a cerut scuze. Iar cealaltă m-a felicitat din prima că am avut curajul să mă deschid față de ele și în felul acesta. Prima persoană căreia i-am zis din familie a fost mama mea, care a reacționat destul de bine și mi-a zis că bănuia. Sora mea inițial n-a părut foarte deschisă, dar și-a schimbat atitudinea ulterior.
Mi-am făcut coming out-ul în familie la 18 ani, deci acum fix 23 de ani când încă era tabu să fii homosexual în România, și ilegal. Am avut super noroc cu familia, dar și cu prietenii, căci lor tot în perioada aia le-am povestit. Înainte, familia nu știa multe despre mine și probabil din acest motiv nici nu înțelegea comportamentul meu neobișnuit. Coming out-ul meu față de mama și de sora mea, culmea, a fost un declanșator care ne-a ajutat în următorii ani să ne apropiem și să începem să fim mai atenți unul la celălalt. Cred că ar trebui să-și facă coming out-ul mai multe persoane din România care au vizibilitate mai mare și un discurs coerent. E nevoie de o reprezentare mai diversă, ca să putem elimina prejudecățile.
Când eram mic cel mai mult îmi doream să-mi găsesc un loc pe lumea asta de care simt că aparțin
Am avut o copilărie destul de ciudată sau cel puțin am trăit-o astfel, deoarece a existat în mine o tendință de disociere în legătură cu tot ce mi se întâmpla în viață. Pe de o parte eram un copil extrem de activ, care atrăgea atenția asupra lui prin energia și abilitățile lui găsind mereu o variantă să distreze lumea, pe de altă parte, aveam un sentiment de frică pe care nu o realizam atunci, dar care începuse deja să lucreze în mine și mă forța să mă transform uneori într-un copil extrem timid și retras. Când eram mic cel mai mult îmi doream să-mi găsesc un loc pe lumea asta de care simt că aparțin. Îmi doream să cunosc pe cineva care e la fel ca mine, care mă înțelege și căruia îi pot spune toate secretele mele și cu care pot trăi toată viața. Atunci nu eram conștient de faptul că sunt homosexual.
În adolescență, din cauza acestei dualități, trăiam cu senzația că fac parte din două lumi separate. La un moment dat devenisem acest copil teribil al școlii, dar nu făceam doar lucruri nasoale, ci și foarte creative. Am practicat dansul și teatrul, câștigând premii la nivel național și internațional, și, în plus, am organizat evenimente trăsnite prin școală, apoi am condus o perioadă revista școlii și radioul. Eram centrul multor grupuri, dar zilele în care îmi venea să nu mai ies din casă nu au dispărut, ci dimpotrivă. Pe vremea aia nu se știa ce înseamnă dacă un adolescent are stări letargice, așa că mergeam în continuare la școală total absent și fără să scot o vorbă, dar lumea nu dădea importanță acestor lucruri. Dacă făceai apel la ajutorul unui terapeut erai considerat nebun. Țin minte că la un moment dat a apărut prima psiholoagă a școlii, de care toată lumea se ferea pentru că se zvonea că ar povesti profesorilor tot ce află de la elevi. Asta mi s-a părut îngrozitor, și m-a făcut să evit o lungă perioadă gîndul de a merge la terapie.
Am vândut toate hainele de fată ale mamei și banii i-am cheltuit pe alcool și țigări
N-am avut o relație rea cu familia, dar am fost un copil destul de complicat în ochii celorlalți. Făceam crize îngrozitoare prin magazine și eram foarte egoist, mâncam toată ciocolata primită de la mama după care mă milogeam la sora mea pentru bucata ei până mi-o dădea. Furam bani de acasă. Odată am strâns din dulap toate hainele de fată ale maică-mii și le-am vândut la școală, și am cheltuit toți banii pe alcool și țigări. Uneori, în adolescență, dispăream de acasă și mergeam în locuri dubioase unde se întâlneau homosexualii mai mari. Deși detestam locurile alea și de câteva ori m-au dat afară, mă simțeam atras de ele pentru că erau singurele ocazii în care puteam să agăți pe cineva fără frică. Dar nu erau locuri chiar potrivite de-a întâlni persoana la care visam în copilărie.
Despre toate acestea familia mea habar n-avea, în afară de lipsa banilor poate. Tatăl meu nu mai trăia cu noi demult, pentru că ai mei s-au despărțit încă de pe vremea când aveam patru ani, așa că am avut o copilărie în care m-am simțit destul de singur, mama fiind la muncă toată ziua, iar sora mea plecată la școală în alt oraș. Slavă cerului, acum suntem bine cu toții, dar ne-a luat mult timp să ne reglăm noi între noi, fiecare cu fiecare și după aceea împreună. Cu toții suntem bine și asumați în fața celorlalți, în afară de tata care în continuare e separat de noi și refuză să vorbească cu mine. Unul dintre motivele ar fi că sunt homosexual.
Mai toate persoanele gay pe care le-am cunoscut erau destul de chinuite, ca și mine, așa că, în aceste condiții, ar fi fost greu să construiești ceva sănătos
Prima oară era să mă îndrăgostesc de un tip care m-a agățat de zilele orașului unde stă tata, la care tocmai eram în vizită. M-a luat la cinema, unde rula filmul ăla Babe cu porcușorul acela simpatic. Apoi, am cunoscut pe altcineva, dar n-a fost să fie din cauza diferenței de vârstă. Până la urmă am cunoscut un băiat de aceeași vârstă cu mine care m-a căutat personal în orașul meu natal, pentru că nu aveam telefoane mobile pe vremea aia. Ne-am plăcut, dar nu am schimbat niciun contact, căci numărul de fix nu-l dădeai nimănui. M-am simțit super flatat și m-am îndrăgostit de el pe loc pentru că îmi plăcea cu totul, și pentru că s-a înhămat la această frumoasă călătorie romantică ca să mă cunoască pe mine.
Nu prea am avut relații în tinerețe și mai toate încercările au fost groaznice. Ulterior am avut o singură relație de lungă durată, care s-a terminat de curând. În rest am avut întâlniri scurte care pe moment m-au încărcat sau dimpotrivă, m-au scos din minți. Mai toate persoanele pe care le-am cunoscut au fost destul de chinuite, ca și mine, așa că, în aceste condiții, ar fi fost greu să construiești ceva sănătos. Dar lucrul care mi-a dăunat cel mai tare pe vremea aia a fost faptul că întotdeauna trebuia să mă ascund, de părinți, de colegi și în general de oameni pentru că nu eram acceptați nicăieri. Deci nu puteam să mă bucur realmente de aceste întâlniri, decât între patru pereți, și nici atunci pentru că stăteam cu frica în sân.
Mă simțeam extrem de vinovat, fără să înțeleg cu ce am greșit, eram blestemat parcă, și mă detestam pentru asta
Toată copilăria și adolescența mea am crezut că nu există alt om ca mine pe lumea asta, și atunci nici nu știam că sunt homosexual. Deci m-am simțit destul de singur, până când m-am obișnuit cu ideea și n-am mai putut să mă apropii de nimeni, decât rar, pentru că îmi era rușine. Când mă gândeam la asta, mi se făcea frică, greață și îmi venea să leșin. Uneori îmi doream să nu mai trăiesc și am sperat să se întâmple ceva care să pună capăt chinului ăstuia. Mă simțeam extrem de vinovat, fără să înțeleg cu ce am greșit, eram blestemat parcă, și mă detestam pentru asta. Când crești cu asemenea sentimente, înveți repede că poți să te bazezi doar pe tine, căci totul trebuie să rămână un secret. Te închizi instant, și după, ți-e foarte greu să renunți la acest mod de a trăi. Eu datorită meseriei mele am reușit să-mi mai scot capul, apoi când am devenit conștient de problema asta am încercat să mă educ. Dar nici acum nu mă simt un om întreg, în sensul acesta.
Cum ar putea o lume întreagă care a crescut cu astfel de traume, de pe o zi pe alta, să fie deschisă, să construiască relații sănătoase de lungă durată? Bazându-ne pe ce? Neîncrederea a ajuns la un nivel atât de mare față de absolut oricine, încât mai e cale lungă până vom ajunge să putem schimba asta, pentru că deja funcționăm cu un mecanism de apărare. Vom mai suferi probabil un timp. De asta e nevoie ca societatea să facă un pas înspre noi, pentru că uneori rănile se vindecă și din afară. Când vom fi luați în seamă, fără ca orientarea sexuală sau identitatea noastră de gen să conteze, atunci ne vom simți deja mai la locul nostru. O relație sănătoasă, din punctul meu de vedere, deși nu vorbesc din experiență, e o relație deschisă. Probabil fiecare înțelege altceva din asta, dar eu mă refer la faptul că viața cuiva nu ar trebui să depindă de viața altor persoane, chiar și într-o relație. Când ajungi să te identifici cu o altă persoană, într-un fel renunți la tine, și asta nu cred că este sănătos. În realitate inevitabil se ajunge, mai repede sau mai târziu, la relații de dependență. Majoritatea oamenilor pe care îi cunosc trăiesc în relații de dependență, și o mare parte dintre ei nici nu-și dau seama de asta.
Dacă puteam aș fi ales să fiu heterosexual, pentru că mi-aș fi dorit să nu trec prin toate chinurile prin care am trecut
Lucrurile astea se vindecă sau doar se ameliorează, dar trebuie să lucrezi la ele. Prima oară când am avut un astfel de cădere m-am speriat foarte tare. În afară mă comportam la fel ca întotdeauna, dar pe dinăuntru parcă trăiam o altă realitate. Ce-i drept, lucrul ăsta a venit după o traumă suferită în secret și se înscrie în categoria tulburărilor disociative. Nu eram la prima experiență de acest gen, deoarece sentimentul semăna cu cel pe care l-am avut dintotdeauna ca homosexual, trebuia să-mi apăr secretul cu prețul vieții, în copilărie, în adolescență, în studenție și mai departe. Așa că nu-i de mirare că după încă o astfel de întâmplare mi-am dat shutdown. Dar imediat am contactat un psiholog și am luat ședințele foarte în serios în următorii trei ani.
O bună perioadă a vieții mele m-am luptat cu gândul că mi se pare nedrept faptul că sunt homosexual. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu și în mod evident n-am ales eu asta. Dacă puteam aș fi ales să fiu heterosexual, pentru că mi-aș fi dorit să nu trec prin toate chinurile prin care am trecut. Prin umilirea, batjocura, cruzimea, răutatea, nesimțirea, agresivitatea și ura societății – pe care le-am simțit, pe fiecare în parte, pe propria mea piele. Știu că foarte multă lume nu își permite psihoterapie, de asta cred că ar trebui înființate centre cu ședințe gratuite. Și, revin la ideea că dacă cei din jurul nostru ne-ar accepta fără prejudecăți, ne-ar fi mult mai bine. Evident, asta n-ar rezolva problemele noastre legate de sănătatea mintală, însă ar fi un pas important spre însănătoșirea noastră.
În lumea artistică românească există extrem de multe persoane care aparțin comunității, dar majoritatea preferă să rămână în umbră sau chiar “în dulap”
Recent, un coleg de al meu, George Albert Costea, a făcut un dosar în revista Scena.ro, la invitația Cristinei Modreanu, un dosar despre reprezentarea queer în cultura românească, și, din păcate, o mare parte dintre cei intervievați, care aparțin comunității LGBTQIA+ nu au dorit să-și dezvăluie numele lor adevărate. În lumea artistică românească există extrem de multe persoane care aparțin comunității, dar majoritatea preferă să rămână în umbră sau chiar “în dulap”. Această atitudine, pe care am avut-o și eu în trecut, nu cred că este sănătoasă pentru că nu doar că nu ridică nivelul de acceptare a societății față de noi, lumea încă ne vede ca niște personaje flamboaiante care fac crize și atât, ci aruncă comunitatea, viețile noastre de fapt, cu mulți ani în urmă. Evident că frica noastră de a nu fi luați în anumite cast-uri decât în roluri care reprezintă, bine sau prost, comunitatea LGBTQIA+, e foarte mare.
În plus îmi doresc în continuare să fac parte din proiecte de film, pentru că am avut norocul până acum să lucrez cu creatori extrem de palpitanți, și, datorită lor, mi-am construit un traseu destul de interesant. Lumea filmului, și am mai spus asta, mi se pare că e mai bine ancorată în prezent pentru că produce proiecte mult mai valabile și autentice decât majoritatea lumii teatrale. Momentan repet la o piesă în zona independentă, care cel mai probabil va avea premieră în toamnă, și tot atunci voi avea o altă colaborare cu un spațiu independent unde n-am jucat până acum. Dar, înainte de acestea, se pare că voi face un film de lungmetraj.
Parteneriatul civil nu este doar despre comunitatea LGBTQIA+
Eu cred că oricine poate, înțelege dacă vrea, că parteneriatul civil nu este doar despre comunitatea LGBTQIA+. De fapt, în primul rând, nu despre comunitate e vorba. E vorba despre o formă de ajutor pentru persoanele care nu au posibilitatea sau aleg să nu trăiască într-o căsnicie tradițională, dar care își doresc să fie apărate de aceleași legi de care beneficiază oricine altcineva, mai ales în cazul unor suferințe, boli sau poate mai rău, stingerea din viață a unei persoane apropiate. Până la urmă acestea sunt lucruri inevitabile și ating pe oricine, indiferent dacă face parte din comunitate sau nu. Așa că n-ar trebui să fie privată nimeni de această posibilitate.