Robert Rațiu este unul dintre cei mai out & proud oameni pe care îi cunosc. Curajos, demn și întotdeauna pregătit cu argumentele necesare ori de câte ori are loc o nedreptate, Robert este genul de persoană de care are nevoie comunitatea LGBTQIA+ din România. Absolvent al facultății de Psihologie și Științele Educației, jurnalist și specialist în comunicare, dar nu în ultimul rând activist pentru drepturi egale și fost președinte al organizației MozaiQ, Robert crede că nu ar trebui să existe jumătăți de măsură în ceea ce privește drepturile comunității, și că avem nevoie de parteneriatul civil pentru a legitima la nivel social și politic realitatea cuplurilor de același sex. În plus, acesta mai spune că adversitatea societății românești nu l-a descurajat, mai exact nu i-a legitimat ura, nu s-a ascuns, nu s-a conformat, nu a cedat.
Robert își petrece mare parte din timpul lui liber făcând curat și reorganizându-și apartamentul, iar restul petrecând timpul cu câinele său, Hector, și făcând planuri cu iubitul său, Andrei. Merge mult pe jos, este pasionat de modă și de colecția lui de haine, îi place să planteze, să aibă grijă de flori și se relaxează făcând colaje și desenând. Are la activ peste 200 de partide de canastă jucate cu prietenii săi apropiați. Îi plac SF-urile pretențioase, cu personaje feminine puternice, și nu ar refuza niciodată un mac & cheese.
Despre curaj, coming out, drepturi egale, demnitate și respect, dar și despre cine este Robert dincolo de imaginea activistului neînfricat, mai jos în cadrul interviului marca #NICEPeople.
Am devenit foarte repede conștient de faptul că sunt diferit
Am devenit foarte repede conștient de faptul că sunt diferit, iar cu timpul am început, încet, încet să vorbesc despre asta cu prieteni și colegi. Toate astea se întâmplau înainte de anii 2000, deci vorbim de o perioada în care Articolul 200 era încă în vigoare și chiar dacă asta nu însemna neapărat un pericol pentru un adolescent din Craiova ca mine, totuși climatul pe care îl genera nu era unul pozitiv. Am fost norocos și nu am avut niciodată incidente neplăcute legate de coming out. Mai mult, colega mea de bancă din liceu era lesbiană, deci cumva am avut cu cine să navighez o perioadă destul de complicată a descoperirilor și explorărilor din zona asta.
În clasa a VII-a mi-am făcut o poșetă dintr-un short de blug, apoi m-am vopsit blond
Copilăria mi-a fost marcată de tradiționalul și heteronormativul ”fii bărbat”! Eu, baiatul care în clasa a VII-a și-a făcut o poșetă dintr-un short de blug, apoi s-a vopsit blond, l-am auzit de multe ori în copilărie, când nu răspundeam standardelor și normelor, când mă jucăm cu păpuși sau concuram în campionatul de elastic cu prietenele mele, în spatele blocului. Mi l-au strigat și băieții din gimnaziu și liceu, oamenii pe stradă, pentru că lipsa mea de masculinitate tradițională mă făcea foarte popular în oraș și, cum spuneam mai sus, oamenii adoră să-și dea cu părerea. Ce nu au reușit să facă toți acești oameni a fost să mă rușineze, deși au încercat. Nu m-am oprit să le legitimez ura, nu mi-am schimbat drumul spre școală sau liceu, nu m-am ascuns, nu m-am conformat, nu am cedat. Nici nu aveam cum. Familia mea a fost mereu cel mai mare susținător al meu, ei au fost acolo pentru toate deciziile mele, m-au sprijinit, susținut și ridicat. Ce-i drept nu au încetat să mă uimească cu capacitatea lor infinită de a-mi fi alături și acum, când îi vizitez împreună cu partenerul meu, când plănuim împreună proiecte ce ne includ pe toți.
Relațiile au nevoie de validare socială, ele nu pot supraviețui doar în interiorul apartamentului în care locuim
Lipsa recunoașterii cuplurilor LGBTQIA+ are ca urmare sexualizarea excesivă a relațiilor noastre, care nu mai par reale nici măcar pentru noi. Ideea este că pe noi nimic nu ne ține împreună, niciun contract social. Să nu uităm că există cazuri în care relațiile bărbaților gay sunt atât de secrete încât doar cei implicați știu despre ele, iar acest lucru are consecințe profunde asupra psihicului nostru. Relațiile au nevoie de validare socială, ele nu pot supraviețui doar în interiorul apartamentului în care locuim, relațiile trăiesc din experiențe comune, din ”feedback-ul” grupului de prieteni, din expunere în tot felul de contexte. Membrii comunității LGBTQIA+ au nevoie de exemple de relații și au nevoie de medii sigure în care să se poată exprima. Cred că relațiile sunt niște convenții prin care încercăm să ne facem viețile mai suportabile. Datingul s-a transformat într-un fel de sport. Cred că e nevoie să fim mai vulnerabili și mai înțelegători unii cu alții și mai puțin dornici să ne „consumăm” partenerii de dating pentru a trece la următorul.
Într-o relație, kink-ul meu suprem este un spațiu safe în care există suport și tandrețe, în care punctele noastre de vedere contează, există înțelegere și niciodată competiție. Pentru mine prietenia este cea mai puternică formă relațională, așa că mereu am prețuit o relație cu un partener de drum, cu cineva cu care pot să construiesc ceva. Prețuiesc la fel de mult înțelegerea și spațiul safe pe care ți-l oferă o relație, locul ăla în care poți să zici orice, poți să fi cum ai chef, cum te simți, unde nu există ”trebuie”, unde lucrurile nu se întâmplă de ochii lumii. Și încă ceva, este foarte important ca relația să nu te împingă înapoi în dulap, să nu fie un secret, să nu se ”termine” ori de câte ori părăsești spațiul safe. Mereu m-am ferit de secrete, de ”relații de apartament”, de parteneri neasumați.
În ceea ce privește prietenii aceștia sunt familia mea aleasă și recunosc că m-am simțit cu adevărat împlinit alături de prietenii mei gay, când am fost doar ”noi între noi”, pentru că e vorba de lucruri pe care nu mai este nevoie să le spui, pentru că noi între noi știm cum funcționează lucrurile, avem experiențe comune, nu mai trebuie să explicăm chiar tot. Dar nu fac diferențe între prietenii mei de ordinul orientării sexuale, recunosc ca prietenele mele aliate sunt baza mea în viață și cercul meu de suport imediat, complicele mele în activism și nesupunere civică.
Trebuie să ne decondiționăm mințile de mesajele heteronormative ale societății
La fel cum cred cu tărie că toți suntem rasiști, abilitiști și misogini pentru că am trăit și ne-am format într-o lume marcată de rasism, discriminare a persoanelor cu nevoi speciale și misoginie, la fel cred că toți suntem homofobi/transfobi/bifobi. Iar noi, membrii comunității LGBTQAI+ la fel. Asta nu înseamnă că există o alegere conștientă, însă trebuie să ne decondiționăm mințile de mesajele heteronormative/rasiste și misogine ale societății și să ne întrebăm mereu „De ce?”, „De fac asta?”, „De ce mă simt așa?”, „De unde vine acest discomfort?” ”De ce reacționez așa?”
Văd în continuare, extrem de promovată ideea de hipermasculinitate, mai mult la nivel estetic – la foarte mulți bărbați gay. Toți băieții ăștia gay încruntați, care rup sala, îmbrăcați în treninguri nu fac decât să replice imaginea agresorilor noștri, mi se pare un cerc vicios toxic. Imaginea aceasta hipermasculină nu reprezintă însă realitatea. Suntem la fel de diverși precum țara în care trăim, suntem în mii de feluri. Însă această imagine a gayu-lului care trece drept heterosexual, despre care spunem ”vai, nu aș fi zis că e gay”, ca și când ar fi un compliment, este o pistă falsă și una încărcată de misoginie. Atât intracomunitar cât și extracomunitar sunt validate comportamente hipermasculine și discriminate expresii mai fluide ale genului. As vrea să le reamintesc tuturor că adevăratul curaj aparține celor care își permit să se arate așa cum sunt oriunde, oricând și fără să își caute scuze și mai puțin celor care caută noi metode de a trece drept ceea ce nu sunt. Răsuflu ușurat și zic cu mândrie că nu mi s-a spus niciodată că aș putea trece drept heterosexual.
Primul proces terapeutic în care am intrat a fost prin 2006, când mersul la terapie nu era chiar atât de popular precum este acum. As vrea să cred că lumea merge la terapie la fel de mult pe cât de mult se discută despre mersul la terapie, pentru că doar mersul nu înseamnă vindecare, ci doar începutul demersului terapeutic care nu este nici confortabil, nici eficient, dacă nu este interiorizat. Ce vreau să spun este că terapia înseamnă muncă.
Nu trebuie cerem voie să fim ceea ce suntem, ci să ne luăm singuri această libertate. Orice jumătate de măsură este toxică
La nivel de comunitate ne confruntăm cu discriminare, cu acces inegal la piața muncii. Colegii mei de la MozaiQ au dezvoltat un program dedicat profesionalizării persoanelor LGBTQAI+ și pentru a le înlesni accesul pe piața muncii. Însă lucrurile astea nu se rezolva așa, statul trebuie să fie cel care ne garantează tuturor acces egal și nediscriminatoriu la piața muncii, însă noi aici ne-am obișnuit să ne zbatem pentru orice firimitură. Acceptarea și, mai mult, integrarea comunității în societate nu se întâmplă peste noapte – după cum observ de peste 15 ani de activism – însă cred că suntem pe drumul cel bun. De ce spun asta? Pai pentru că o bună parte din membrii comunității sunt parte din societatea românească pentru simplul fapt că s-au născut aici și trăiesc aici. Cum poate comunitatea LGBTQAI+ să fie acceptată social este o altă poveste, pentru că întrebarea devine ceva de genul ”cum pot niște oameni care fac parte din societate sa fie integrați ca membrii ai comunității LGBTQAI+ (în societate)?” E putin complicat. Însă răspunsul este simplu: trebuie ca toți acei oameni să vorbească despre apartenența lor la respectiva comunitate sau minoritate ca despre un fapt firesc, să nu ceară voie să fie ceea ce sunt, ci să își ia singuri această libertate.
O bună bucată de vreme activismul meu, independent sau instituționalizat, s-a centrat pe aliați și pe atragerea de cat mai mult awareness pe o zona de populatie sensibilă la problemele comunității. Aici intrăm tot într-o zonă de percepție, aliații te susțin dacă le împărtășești niște valori, nu spun că asta este fair, spun cum funcționează mecanismul, iar recent, au apărut tot mai multe voci care contestă părți din comunitatea noastră. Susțin în continuare cu tărie faptul că egalitatea, acceptarea, toleranța sau cum mai vrem să îi spunem nu vine nici cu porția, nici doar pentru niște oameni pe care societatea îi consideră ca fiind ”demni” de aceste false ”privilegii”, cred că egalitatea este pentru toți și că nu suntem liberi cu adevărat/sau egali, până nu suntem toți liberi și egali. Asta înseamnă: gay, lesbiene, persoane bisexuale, persoane trans, persoane non-binare, intersex, asexuale și queer. Orice jumătate de măsură este toxică. Nu există ”prima dată voi și despre restul mai discutăm” și nu ar trebui să acceptăm jumătăți de măsură atunci când vorbim despre oameni și drepturi. Uitați-vă unde am ajuns și cât de repede dispar drepturile câștigate.
Avem nevoie de un cadru legislativ – parteneriat civil, căsătorie, adopție
Cred că persoanele LGBTQAI+ au nevoie de un cadru legislativ – parteneriat civil, căsătorie, adopție – asta atrage după sine, în timp, recunoaștere, acceptare, incluziune și orice alte cuvinte frumoase ne mai vin în minte. Cred într-un stat care reglementează pentru cetățenii săi, nu de gura lor și care este un exemplu pentru ei. Sunt liber să visez la asta. Țin să spun că mereu merită să lupți pentru ce-i mai important, pentru ca apoi să te poți mulțumi cu rezultatul unei negocieri politice. Deci îmi doresc căsătorie pentru membrii comunității LGBTQAI+. În perioada referendumului din 2018 m-am gândit mult la cum voi răspunde la întrebarea asta dacă apare în timpul unei emisiuni TV/radio etc. Cum aș putea eu să spun în numele unei comunități că nu ne dorim căsătorie? Normal că ne dorim, normal că vrem să fim egali în drepturi. Dar pare din ce în ce mai departe acest moment.
Într-un final, cu siguranță o să avem parteneriat civil – însă, ca de obicei, o să fie o decizie politică – nu o să se întâmple pentru că avem real nevoie de el, nu pentru că nu există o formă de reglementare a relațiilor din cuplurile de același sex, ci pentru că cineva o să aibă de câștigat capital politic de pe urma acestei decizii. Tocmai zilele trecute venea încă o decizie de la CEDO în cazul intentat de Asociația Accept și cele 21 de cupluri care au dat în judecată statul român. Cu tristețe am văzut cum știrea a fost ignorată de cele mai importante canale media și desigur de politicieni, dar de la ei nu ne așteptăm la prea multe. Este nevoie ca noi, membrii comunității LGBTQAI+ să fim mai vocali, mai prezenți, să ne prezentăm la vot, să fim implicați politic, să ieșim în stradă, să mergem la Pride, să vorbim despre noi, să ne arătăm și să ne strigăm nevoile, dacă altfel nu se poate. Nimeni nu o să ne dea drepturi dacă nu ne știe, nu ne vede și nu ne cunoaște puterea.
