M-am născut în primăvara anului 1997, când în România era încă ilegal să fii gay conform articolului 200 care condamna la închisoare de la 1 până la 5 ani, persoanele care au întreținut relații sexuale cu persoane de același sex. Ca urmare a presiunilor internaționale și a mișcărilor civice extrem de firave din România de la vremea respectivă, articolul 200 a fost abrogat în 26 iunie 2001. “Thank God!” sau mai bine zis, mulțumim activiștilor și activistelor care au avut curajul și au luptat pentru dezincriminarea homosexualității în România.
Mai e azi, 17 mai 2023, relevant acest articol? Eu cred că da și am să vă zic și de ce. Sunt doar 22 de ani, de când o lege care incriminează homosexualitatea nu mai este în vigoare, o lege care a chinuit, a băgat frică și care a pedepsit oamenii pentru că erau diferiți de normă, timp de 33 de ani. Acest cadru legislativ nu doar că a întreținut un mediu ostil față de persoanele LGBTQIA+, dar a și legitimat și perpetuat un discurs care condamnă, judecă și ostracizează. Prin urmare acest fond politic a îmbibat țesutul social în prejudecăți, minciuni și frică față de oricine care ar putea avea o altă orientare sexuală sau identitate de gen în afară de cea de bărbat sau femeie straight. Din punctul meu de vedere, articolul 200, are ecou și astăzi în mentalul colectiv, iar eu cred că acesta este una dintre rădăcinile principale ale homofobiei cu care ne confruntăm astăzi în România.
Azi 17 mai, de Ziua Internațională împotriva Homofobiei, Transfobiei și Bifobiei, o să mă concentrez nu pe homofobi, ci pe cauzele și efectele homofobiei în interiorul comunității queer, îndeosebi asupra bărbaților gay, numind acest amplu și complex fenomen drept homofobie internalizată.
Ce este totuși homofobia internalizată?
O să vă iau cu mine într-o călătorie autobiografică în care vom poposi din când în când și vom reflecta asupra costurilor emoționale și relaționale ale homofobiei internalizate. Dar înainte să pornim la drum o să vă las o definiție proprie a ceea ce cred eu că este homofobia internalizată. Toate acele gânduri, vorbe și fapte care includ frică, prejudecăți și stereotipuri, furie sau chiar ură care se înfiripa în mințile persoanele care fac parte din comunitate sau au loc între persoanele LGBTQIA+ sunt comportamente ce reflectă homofobie internalizată. Menționez din capul locului că acesta este un articol de opinie, căci nu sunt psiholog sau psihoterapeut, însă experiența mea de vindecare prin psihoterapie mi-a oferit, zic eu, instrumentele potrivite să mă cunosc mai bine și să navighez mai ușor prin lumea gay.
Nu am știut de existența articolul 200 până pe la 21 de ani, însă efectele sale le-am resimțit din plin. Nu-mi amintesc să-mi fi spus nimeni în mod explicit că nu e okay să fii gay, însă de îndată ce am înțeles despre mine că am o altă orientare sexuală, fără nici o urmă de îndoială am știut că acest lucru nu trebuie să îl afle nimeni despre mine. Îmi amintesc că eram convins că atunci cand o sa fiu mare, o să mă căsătoresc cu o femeie, că o să am copii și că o să întrețin relații sexuale pe ascuns sau că voi trăi cu acest mare secret în suflet. Din start, mintea mea de copil oglindea imaginarul social, homosexualitatea este un lucru de care să-ți fie rușine, ea nu există și singurul mod de a trăi este cel heterosexual, iar dacă tu simți altceva mai bine să te abții sau să ții secret acest lucru. Iată deci, cum rușinea și frica devin o povara emoțională pentru un copil queer.
Prin liceu am descoperit aplicațiile de dating și atunci am înțeles că nu sunt singurul homosexual din România. Am fost uimit să văd că “există” atât de mulți tipi gay, în pofida faptului că toată lumea din jurul meu se declara straight sau având în vedere că nu mai auzisem de nimeni care să-și asume public că are o altfel de orientare sexuală. Bucuria asta că mai sunt și alți tipi gay pe lume, ba mai mult în aceeași țară și-n același oraș cu mine, a trecut repede sau a fost mai degrabă înlocuită de curiozitate pentru că tot ce puteam să văd erau profile fără chip și nume. La vremea respectivă eram pe Planet Romeo, într-un oraș mic, în Bistrita, iar 90% din profilele băieților de pe aplicație erau cu pseudonime, nu aveau nici o poză cu ei, iar în descrierile profilelor susțineau sus și tare ca oferă și cer discreție.
Să fii straight e o mare valoare socială
Îmi amintesc că am căutat pe dex online ce înseamnă discreție și nu înțelegeam de ce DISCREȚIA era cea mai înaltă valoare sau calitate pe care băieții de acolo o căutau. După o scurtă conversație cu un profil gol, poate primeai niște poze și vedeai un chip de om, de multe ori primeai doar poze nud, iar unii spuneau că nu trimit nici un fel de poze cu ei pe această platformă. Pe mine nu mă interesa la vremea respectivă de ce se întâmplă asta, eram doar curios să văd cu cine vorbesc și să-mi dau seama dacă există atracție fizică.
Mai târziu prin facultate când am studiat la socio-antropologia familiei despre rolul economic, social și cultural al familiei monogame heterosexuale în dezvoltarea societăților capitaliste mi-am dat seama că să fii straight e o mare valoare socială, iar acești băieți nu aveau poze cu ei în profilul lor de dating pentru că le era frică să își asume o altă orientare sexuală, decât cea heterosexuală, în viața publică. Dacă ai afișată în profil o poza cu tine riscul este ca cineva de pe aplicație te-ar putea recunoaște în “viața reală”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că cineva din cercul tău social ar putea afla că ai o altă orientare sexuală, ți-ar putea strica imaginea publică împărtășind cu ceilalți prieteni, cunoștințe sau chiar familie că ești gay, Deci pe deoparte ca persoană gay într-o societate homofobă trebuie să performezi drept persoana straight, să minți dacă e nevoie, iar pe de altă parte să te asiguri că rămâi ascuns și că nimeni nu va distruge acest zid pe care-l construiești zilnic. Să trăiești cu această sabie a lui Damocles deasupra capului atât în afara comunității LGBTQIA+ cât și în interior are o serie de consecințe emoționale și relaționale cumplite.
“Așa suntem noi, superficiali! Ne interesează doar mărimea, poziția și dacă avem loc de o partidă!”
o replică auzita la un date cu un tip gay.
Frica de a fi deconspirat face ca interacțiunea în interiorul comunității să fie mereu plină de suspiciune, reținere și contact limitat strict la satisfacerea nevoilor sexuale. Dacă se poate să ne vedem doar să facem sex, fără să schimbăm nici un fel de informație personală, ar fi ideal (voce ironică pe fundal). Toți căutăm conexiune și intimitate, însă frica de a nu afla nimeni despre orientarea noastra sexuală, ne influenteaza modul de interacțiune între noi și ne constrânge să ne rezumăm doar la sex, pentru că ceva mai mult de atât e cvasi-imposibil în ambientul socio-cultural în care trăim.
De ce există atât de puține cupluri gay sau mai degrabă de ce nu le vedem sau nu ajungem să intrăm și să menținem relații de cuplu de durată?
În primul rând nu vedem multe cupluri gay pentru ca presupune mult curaj și nervi în asumarea unei relații în mod public. De ce nu ajungem să intrăm în relații serioase de durată? Există o sumedenie de motive, de altfel comune ca și în cazul cuplurilor heterosexuale datorate tiparelor psiho-emoționale (tipuri de atașament, dinamici disfuncționale, lipsa unei educații emoționale și relaționale, etc). Pe lângă acestea, din punctul meu de vedere principalul obstacol în construirea de relații de cuplu între persoanele queer e datorat faptului că la un moment dat al relației, viețile private se intersectează, fiind nevoiți să ne cunoaștem prietenii, colegii de munca în mod reciproc și chiar și familiile fiecăruia. Oo! Aici intervine din nou riscul de a fi văzuți așa cum suntem, cu toate părțile noastre, inclusiv orientarea noastră sexuală. În orice colectiv de muncă la un moment dat urmează întrebarea roșie: și ai pe cineva?; ești căsătorit(ă)? Locuiești singur(ă)? Părinții și rudele așteaptă invitația la nuntă, iar de Crăciun și de Paști în timpul meselor festive, te iau cu lopata cu întrebarea ai vreo gagică, de ce o ții ascunsă, când ne chemi la nuntă? Dacă ești single, e mai ușor să mediezi părerile celorlalți despre orientarea ta sexuală, poate nu ai găsit încă persoana potrivită, ești foarte ocupat cu munca, ești mai sofisticat și nu oricine te poate înțelege sau orice altceva ce poți născoci pe moment. Însă dacă ești într-o relație, aici intervine mărul discordiei sau tensiunea în cuplu, când unul dintre parteneri sau chiar amandoi sunt încă în dulap, iar relația e ceva ce se poate consuma doar între cei patru pereți ai dormitorului, cel mult la alți prieteni gay acasă sau în mod norocos la niște prieteni straight care sunt open-minded.
Asumarea relației gay în cadrul evenimentelor sociale precum nunți, botezuri, cumetrii, sărbători în familie, excursii cu familia sau separat reprezintă un turning-point, un clivaj pe care puține cupluri reușesc să-l depășească, asta în cazul în care au ajuns în acest punct al relației. Astfel homofobia din spațiul public, frica, prejudecata, ura manifestată față de comunitatea noastra se răsfrânge asupra persoanelor queer și aduce tensiuni și disensiuni în viața de cuplu. Consider ca aceste blocaje de asumare a orientării sexuale, din frica de fi judecați, jigniți sau poate chiar frica de a ne pierde locul de muncă sau frica de ai pierde pe cei dragi din viețile noastre sunt manifestări directe ale homofobiei internalizate.
De la vindecare personală la vindecare colectivă
Așa ajungem să credem că nu mai suntem demni de respect, de apreciere, de iubire pentru că suntem diferiți de normă, ba mai mult decât atât, ajungem să ne urâm pe noi înșine sau pe ceilalți membri ai comunității noastre. Nu vreau sa minimizez sub nici o formă riscurile reale la care ne expunem atunci când ne asumăm orientarea sexuală în diferite contexte sociale, pentru ca știu bine că încă trăim într-o lume plină de homofobi extremiști care nu au nici o problema în a-și exprima ura față de comunitatea LGBTQIA+. Însă chiar și-așa, lumea se schimbă, avem tot mai mulți aliați în jur, psihoterapeuți LGBTQIA+ friendly, grupuri de suport, persoane care și-au făcut coming-outul la munca și în familie și care ne pot fi alături în acest proces de vindecare colectivă.
Am ajuns la destinatie, pe tărâmul vindecării și al solidarității. În acest tărâm toți homosexualii, lesbienele, persoanele non-binare, transgender merg cu mult curaj la terapie, își chestionează comportamentele, aleg curajul în locul fricii, sunt solidari cu cei la nevoie și construiesc spații sigure de interacțiune, în care iubirea poate să prindă rădăcini puternice și multe povești de dragoste prind contur.
“Ninguna es libre hasta que todas seamos libres!” După cum zic feministele, nici una nu este liberă până când nu suntem toate libere, la fel cred și eu că nu există vindecare, până când nu ne facem fiecare în parte și cu toții, toatele, totx mai bine cu noi înșine și între noi.
