Cred că ar fi de bun simț din partea mea să vă previn că, asta e prima oară când aștern în fața lumii întregi, o relatare atăt de sinceră și asumată. Asta dacă, fără a fi neapărat vreun academician pedant, cu ochelăreii lustruiți pe nas și mustăcioară măsurată cu rigla, ești dispus să extinzi definiția lui timp, puțin dincolo de minute și ore. Pentru că și dacă te referi la timp ca fiind mersul înainte continuu și nedefinit al existenței și al evenimentelor care survin, într-o succesiune, după toate constatările ireversibile din trecut, prin prezent, spre viitor, după cum zice Wikipedia), asta nu este decât o explicație bombastică a lui acum suntem, apoi nu mai suntem. Am fost deja. Iar pentru cine și cum suntem, ne este dat foarte puțin timp pe-aici. Să dea Dumnezeu ca măcar pisicile să aibă nouă vieți. Noi nu avem.
De aceea, ceea ce facem trebuie făcut bine. Ceea ce dăruim, e important să dăruim cu toată mărinimia și lipsa de prețiozitate de care suntem în stare, luptele pe care le avem de dus, trebuie duse până la capăt chiar și dacă tot ce mai rămâne din noi după primele patru runde, e unghia degetului mic, puțin exfoliată pe la colțuri. Iar când iubim, dacă iubim – o zi, o lună, o viață – ar fi bine să iubim cu o dragoste care să facă înconjurul Pământului și al celor nouă planete cunoscute până acum. Ba poate chiar să le facă să danseze vreun an, doi lumină pe o coregrafie demnă de invidiat. Pentru că altfel, trăim și vom fi trăit degeaba.
Și cum unii dintre noi își percep, măcar din când în când, viața ca pe un film, cam așa ar începe povestea pe care vreau s-o împart cu voi. Cu un VO (= Voice Over):
CĂLINA:
De când mă știu, am fost o necuminte cuminte. N-am fost nici într-atât de cuminte încât să fiu cu minte, nici atât de necuminte încât să nu pot trece drept cuminte. Asta poate și din cauza faptului că, cei 7 ani de acasă ai mei, au fost un hibrid armonios și nesperat între Peter Pan și Rage Against The Machine, ca mood. Respectiv o împletitură dementă, yet măiastră, între desăvârșire și haos total, cu accente puternice de ‘bună credință’, dragoste nemăsurată și ‘liber arbitru’ pe tot parcursul ei.
Timpul petrecut cu bunicii adică părinții mamei, unde totul se desfășura ‘țuț’ în educația ireproșabilă a puiului de om în formare: mese regulate, somnul de după-amiază, limba engleză învățătă în joacă, niște franceză bine lipită, strecurată printre picături, bune maniere, lecțiile făcute până la cel târziu șapte seara, zeamă de urzici, pe care am ajuns să o ador, batiste curate pentru fiecare zi a săptămânii, ei bine toate acestea contrastau puternic cu ‘the free-spirited way‘ sau ‘it takes a village to raise a child‘ al părinților, care nu stăteau niciodată bine cu timpul, pentru câte aveau de făcut. Așa cum se întâmplă de obicei, când vrei să faci tot ce ai de făcut pe lumea asta, dar ai o singură viață și … trei copii, între timp. Cu toate astea, m-am născut din dragoste, into dragoste, întru dragoste. Doar că eu urma să înțeleg pe deplin asta, doar mult mai târziu.
Înăuntrul meu sălășluiește o ființă bisexuală for as long as I can remember. Și deși, slavă Domnului, nu am avut parte de experiențe sau episoade traumatizante în urma acestei ‘dez_orientări’ (cum ar putea-o numi unii), o bună bucată de vreme, mi-a fost greu să fiu o persoană asumată, din punctul ăsta de vedere. Pentru că deși reperele mele în ceea ce privește relațiile, au fost pe cât de sănătoase, pe atât de incredibil de frumoase, complexe și nemaipomenite, am trecut prin faza aia (deja clasică în asfel de cazuri), în care ți-e frică și rușine de cine ești cu adevărat și crezi că este ceva în neregulă cu tine dacă tu ești fată, and your heart skips a beat mai degrabă în prezența unei alte fete decât a unui băiat. Cred că știți și voi cum e când ți-e imposibil să nu pleci urechea la vocea aia interioară care îți zice că ‘e nefiresc’, ‘e greșit’, ‘e strigător la cer’. În afară de asta, nu voiam să accept că aș putea dezamăgi cu bună știință niște părinți ca ai mei, a căror dragoste, înțelegere și respect – desprinse direct din romane, din poezii și văzute doar prin filme – m-au inspirat și călăuzit mereu. Cum să-mi sucească mie mințile vreo fată, când unele dintre cele mai înduioșătoare ipostaze romantice fotografiate de mintea mea, în copilărie, vizavi de ce înseamnă o mare dragoste, erau una cu bunicul meu, în vârstă de vreo 70 de ani, privind-o pe bunica mea pregătind prânzul, prin geamul ușii închise de la bucătărie (ea neștiind că este privită) iar cealaltă cu bunică-mea, draga de ea, punând până în ultima clipă flori proaspete în dreptul pozei lui de pe biroul la care au ajuns să vadă lumina zilei traduceri de o calitate deosebită (din Chaucer, Shakespeare, Jerome K. Jerome și multe altele).
Long story short, toate poveștile de dragoste ‘uau’ din jurul meu, de pâna în jurul vârstei de 19, 20 de ani, aveau ca protagoniști un el și o ea. Nici o secundă nu mi-am pus problema că la mine lucrurile ar putea decurge altfel. Nici o secundă nu am îndrăznit să mă duc cu gândul la ce înseamnă sau presupune acest altfel. Așa că, o bună bucată de vreme, mi-am prins urechile atât cu niște ‘ei’ cât și cu niște ‘ele’.
Nu mi-au plăcut mai întâi băieții, apoi fetele. Sau invers. Fără să analizez eu prea mult, la 19 ani am cunoscut o fată care ‘mi-a picat cu tronc’, cu care am avut o relație normală și frumoasă, în cea mai mare parte, și cu care am rămas prietenă și-n ziua de azi. Apoi am cunoscut un băiat cu care, destul de târziu comparativ cu cei și cele din gașca mea, mi-am început viața sexuală. I finally took that step – am făcut treburile alea de oameni mari, de care se tem toate fetele la început. Apoi poveștile prin care am trecut din punct de vedere sentimental și intim au fost mai mult sau mai puțin niște povești de
dragoste. Nici una din ele nu se compara cu ceea ce credeam sau știam eu că poate fi the poveste.
M-am îndrăgostit, am scris scrisori, am compus poezii, am primit flori, am făcut cadouri, mi-am zbătut creierii, m-am îndoit de mine, am plâns amar de câteva ori, am iertat, ba chiar am învățat câte ceva din toate astea, pe drum. Dar oricât de promițător părea fiecare nou început cu cineva, mai aveam cale lungă până să ajung acasă.
Și deși în tot timpul ăsta am avut parte de prieteni minunați, toți unul și unul, și deci emotional support ‘gârlă’, mă sâcâia tare de tot faptul că ai mei nu știau. Nu știau cât mă chinuie pe mine că, de fapt, îi mint. Prin omisiune. But a whole awful lot of an omisiune that was! Că deși atunci când ne strângeam laolaltă – noi, familia și prietenii apropiați – în bucătăria soră-mii (din București, apoi din Brașov), unde mereu m-am simțit validată, înțeleasă, iubită, acceptată așa cum sunt, eu sunt doar pe jumătate eu, fix față de cei pe care îi admir, apreciez și iubesc cel mai mult.
Dar și mie, ca multora dintre noi, mi-a luat ceva vreme până să rup pisica în două. Din fericire pentru pisică, e vorba despre una ‘figurată’, chiar dacă în viața de zi cu zi am una figurantă de-a dreptul!
Cert este că, această neasumare ajunsese să fie o încărcătură mai mare decât puteam duce și începea să mă strângă pe la umeri, croindu-și mișelește drum spre nodul din gât. Din fericire, înainte să fie prea târziu, în capul meu a început să șușotească o voce nouă. Care îmi spunea că în individ(ă), în afară de drive-ul de a fi un om bun, este esențial să existe și drive-ul de a fi el/ea însuși/însăși. Și că, să fii cuminte nu este neapărat o virtute – atâta vreme cât cuminte presupune să te lași dominat ‘orbește’ și ‘mutește’ de o societate ale cărei valori lasă de multe ori de dorit, doar pentru că ți-e târșă să ieși din zona ta de comfort. Așa cum necuminte nu trebuie neapărat să însemne că individul este un haos total de om și în cea mai abominabilă formă a sa în 8 cazuri din 10, pe deplina durată a vieții sale… Să fii cuminte mai înseamnă și să fii cu minte = rațional, cu purtări bune, în toate mințile (DEX). Iar să fii necuminte mai poate însemna și să fii tu însuți, fără să încalci libertatea și drepturile nimănui, firește, înfăptuind ceea ce ai de înfăptuit, fără să ceri voie cu chipiul în mână, nimănui și fără să dai explicații lumii întregi pentru fiecare decizie pe care o iei.
Și-atunci m-am întrebat: cum să ai, măi nene, norocul ăsta chior? Să te naști într-o familie minunată cu totul și totuși să zăbovești atâta să fii cine ești cu adevărat? Așa că am luat-o pe rând: am ieșit cu soră-mea la o bere la Atelier Mecanic (în Centrul Vechi), cu inima cât un purice. Mă aflam în șanț la propriu – deja săpaseră strada Covaci în întregime, pentru renovări, iar masa la care mi-am făcut coming out-ul față de sora mea mai mare, dacă nu era bine înțepenită în nisipul cărămiziu, naiba o lua! Am început pe ocolite, cu voce tremurătoare, de zici că dădeam un interviu pentru a mă angaja la NASA. Iar soră-mea, nothing shy of fabulous, a pus ea cuvintele cap la cap pentru a formula ceea ce mie mi-era greu să formulez. Și anume că se întâmplă să îmi placă ‘în felul acela’ și gagici, nu doar tipi. Eu nu a trebuit decât să confirm. S-a apropiat de mine, m-a luat în brațe și m-a întrebat: ‘Cum ți-ai putut imagina, vreo secundă, că asta ar m-ar fi putut face vreodată să te iubesc mai puțin?’ În clipa următoare, universul mi-a părut brusc un briz-briz banal pe brelocul cu cheile de la casă.
Apoi a urmat coming out-ul față de frate-miu, într-un drum cu trenul spre Brașov. Dialogul a durat vreo 4 minute pe ceas, în care el m-a liniștit că nu am de ce să îmi fac griji față de el și că i se pare foarte normal. Iar tata, ei bine, tata nu s-a născut ieri. Pe el l-am pus încet, încet în fața faptului împlinit. Oricum nu a fost cazul să aduc acasă, la reuniunile noastre, pe nimeni, până de curând. În plus, el de obicei e mai degrabă îngrijorat că fumăm prea mult, că purtăm încălțări urâte, sau că lucrurile merg atât de prost în țara asta, încât pe nepoții lui sigur îi va bate gândul să plece pe undeva ‘pe-afară’, când vor fi mai mari.
Trebuie să vă asigur, cu mâna pe inimă, că sunt foarte conștientă de faptul că un coming-out de genul ăsta, nu e puțin lucru! Sunt atât de mulți cei din comunitatea LGBTQAI+ care, din motive ce nu țin în totalitate de ei/ele, sunt nevoiți să se ascundă. Eu, din punctul ăsta de vedere, nu am avut un noroc chior, ci unul beyond orb!
Ei! Eram eu out & proud dar până una alta, dragoste fabuloasă sau chiar și una nice, ciuciu! Am alergat o vreme după cai verzi pe pereți, cai mov pe pereți, cai roz pe pereți. Nevetheless, cai pe pereți. Până am cunoscut-o pe Bu. Și n-am putut să nu mă-ntreb, la început, dacă am rămas cu suficientă ‘baterie’ pentru o poveste cu ființa asta minunată, care m-a fermecat încă din prima clipă cu bunătatea, candoarea, înțelepciunea, umorul, pofta ei de viață, dragostea și tot restul calităților pe care ai putea spera vreodată să le găsești în același miez. În mod miraculos, când vine vorba de dânsa, ecranul afișează mereu 120%. She just makes it easy. Și, ca prin minune, tot maratonul de dinaintea momentului în care am cunoscut-o, s-a transformat într-o lungă prefață la povestea noastră. O prefață scrisă decent, în mare parte, dar totuși o prefață.
Ne-am cunoscut într-un loc ‘la modă’ din centrul Bucureștiului, într-o noapte târzie, printr-o prietenă comună și un scuturat de mână obișnuit. Ea mă știa din vedere, eu eram floricică, pe planeta mea. Pentru că locuiam la o aruncătură de băț una de celaltă, fără să o știm în prealabil, am fost îndemnate de către prietena în cauză, să mergem împreună spre casă. For safety reasons, cică. Urma să o scurtăm prin Centrul Vechi, printre nenici chercheliți, bălți nenumărate, pocnitori și alte ‘pericole totale’. Ajunse la capătul lu’ Smârdan, deși era târziu și devreme în același timp, am intrat la Oktoberfest pentru un ultim drink și o cafea. Am zăbovit câteva ore, stând de vorbă cu sentimentul acela plăcut că ne cunoaștem de când lumea. Apoi, în drum spre casă, ne-am făcut un selfie pe trotuarul de vizavi de Unirea. Poza asta cu noi două cu soarele în ochi, zâmbind cu gura până la urechi stă și acum înrămată ‘cuminte’ pe masa de lucru de la noi din birou. Astfel, fără știrea noastră, în ritmul unui vals rusesc, acela a fost momentul în care destinul a început să ‘urzească’ în favoarea noastră.
Ne-am propus, încă de la început, să nu ne facem iluzii. Să luăm fiecare zi așa cum vine. Eu ieșisem de puțină vreme dintr-o poveste nu tocmai magică cu cineva, ea nu mai fusese niciodată într-o relație cu o tipă. Zis și făcut. Primele 9 luni au trecut pe nerăsuflate, apoi ne-am mutat împreună. Ai mei au îndrăgit-o și ei instant. Nici nu prea avea cum să fie altfel. A trecut un an, au trecut doi, trei, cinci. Apoi cinci și jumătate. Cinci ani și jumătate plini de cadouri din acelea pentru care nu există hârtie de împachetat. Cinci ani și jumătate în care treaba aia numită d r a g o s t e nu a coborât nici măcar cu un centimetru sub stele. Sper că vi s-a întâmplat, vi se intamplă sau vi se va întâmpla și vouă să trăiți cliché-ul ăla: când cunoști persoana aceea de care ți se face dor chiar și la 5 minute după ce a ieșit pe ușă și toate cântecele de dragoste din toate timpurile finally make sense. Glăsuiește măiastru Maria noastră despre asta, pentru noi toți. Și chiar cred că e adevărat: până nu iubești cu adevărat, acolo unde te culci, acolo dormi!
La mână port un ceas, cu carcasa din lemn, primit cadou de la Bu, pe spatele căruia scrie:
‘TE.I nemărginit, nemaintâlnit, nemaipomenit, până la infinit’. Și adevărul este că, am simțit această mare dragoste, din primele noastre luni împreună, o simt acum, după cinci ani și jumătate și mă încăpățânez să cred că o voi simți mereu.
La începutul acestei veri am ajuns împreună în Spania și Portugalia. Iar cum pentru Portugalia nu aveam planificate decât 4 zile în Lisabona (credeam eu), am profitat de ocazie și am dat o fugă până-n Sintra și apoi sus la Cabo da Roca (Portugalia) – o oră și un pic de mers cu trenul, apoi cu o mașină mică pe nume Uber.
Pe fundal începe One Love de la MASSIVE ATTACK.
„AICI UNDE SE TERMINĂ PĂMÂNTUL ȘI ÎNCEPE MAREA” (CAMÕES)
scrie pe monumentul de piatră de sus de la Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei. Citesc textul și mi se pare înălțător sentimentul că persoana pe care o iubesc nemărginit, nemaiîntâlnit, nemaipomenit, până la infinit, m-a adus aici. Planul este să stăm la soare și să ne bălacim nițel, pe o plajă aflată ceva mai jos, unde urmează să ajungem per pedes, mergând pe o potecuță șerpuită de pe care se vede nemărginitul Ocean Pacific, în toată splendoarea lui.
Pașii noștri pe potecă sună ca ticăitul târșâit al unui ceas care cu asta se ocupă – măsoară timpul între diversele etape ale vieții fiecăreia. Peisajul înconjurător este o completare firească a sentimentului de bine pe care sufletul, scăldat în lumina soarelui, îl molfăie tihnit cu ochii, cu nările, cu părul vâlvoi în vânt. Bătăile inimilor noastre sunt sincronizate până la derută. Retrăind acest început de iunie, în timp ce scrijelesc aici, îmi dau seama că, nici măcar faptul că ne aflăm ‘la capătul lumii’ nu mă face să bănuiesc nimic. Până când se întâmplă!
Bu fixează telefonul în boscheții țepoși de pe marginea hăului și îmi spune că ar fi nice să facem un filmuleț cu noi în acest belle vue. Eu mă așez în cadrul prestabilit, astfel încât sa aibă și ea loc lângă mine după apăsarea declanșatorului. Conștientizând că telefonul deja imprimă momentul, îmi rotesc brațul teatral, pentru a sublinia the obvious: priveliștea este nemaipomenită. Până să mă dumiresc eu ce se întâmplă, Bu scoate o nemaîntâlnită cutiuță de lemn, cu mușchi sălbatic proaspăt încorporat cu dibăcie înăuntru. Acolo se află INELUL cu care, în cea mai tandră si afectuoasă voce, Bu ‘mă cere’! Mie, soarelui, cerului, oceanului, vântului. Mi se taie genunchii și simt cum mă învăluie infinitul în jurul degetelor lui. Sunt cuprinsă de o fericire care, exprimată cu voce tare în cuvinte, ar fi incoerentă și asurzitoare. Fericire care, odată desferecată de sub stern, ar putea provoca daune majore ecosistemului actual.
Tot restul zilei plutim pe norișori ‘de piure’ și revedem filmulețul cu noi desupra oceanului. Nici uneia dintre noi parcă nu ne vine să credem că suntem engaged. Chiar dacă acum simt că ‘ingheigimăntul’ a început, de fapt, în dimineața aceea, la ‘cafeaua’ din Oktoberfest. Pe fundal, cântă Il Mondo de la JIMMY FONTANA. Ne bucurăm de intimitatea nevânată a momentului, din filmuleț nu îți dai seama ce se petrece. Se poate petrece orice. Bu stă cu spatele la obiectiv, la început acoperindu-mă aproape în întregime, apoi suntem văzute din semi profil vorbind ceva, pe marginea unei prăpăstii. Ce se întâmplă? Nimic. Doar două suflete demult pereche, s-au ‘luat’ pe vecie, printr-o propunere pecetluită cu un sublim inel unicat, bătut cu piatră de granat, conceput anume pentru mine.
And it is the lord of all rings!
Finalul nu își are locul aici. Eu v-am spus începutul și puțin din continuare.
Continuare care sper să își extindă existența cât este omenește posibil.
Da. Am avut noroc cu un coming out ușor. Cel mai probabil, ideal. Am avut noroc să o întâlnesc pe Bu și să îmi croșetez o viață nemărginită, nemaiîntâlnită, nemaipomenită cu ea, înainte să îmi pierd cu totul speranța în d r a g o s t e, dragostea aceea care îți cutremură sinele din toate încheieturile și te face să fii cea mai bună versiune a ta, zi de zi, cu ușurința cu care o pală de vânt smulge o frunză uscată dintr-un copac, toamna . Am avut norocul să mi se concretizeze unul dintre cele mai nesperate vise – să trăiesc și eu o dragoste ‘uau’, ca cea a părinților și bunicilor mei. Cu toate astea, cred că adevăratul noroc, constă în faptul că noi două – eu și Bu, spre deosebire de voi, cel puțin 91% dintre aceia care fac parte din comunitatea LGBT+, nu a trebuit să ne confruntăm cu ‘gura și ura lumii’. Asta, poate și pentru că, bula în care trăim noi acum, pare o creație AI (artificial intelligence). Nu tu priviri chiorâșe, când ne ținem de mână pe stradă, nu tu reacții aiurea la locul de muncă, din cauza asta, nu tu atmosferă încinsă în timpul adunărilor în familie sau cu prietenii. Dar oricât de fericită aș fi, nu pot să nu mă gândesc că noi, spre deosebire de alții și altele, nu am întâmpinat obstacole reale. Intuiția îmi spune că, asta se datorează, în parte, faptului că suntem gagici. Mereu am simțit că băieții/bărbații sunt mai în pericol din punctul ăsta de vedere – ultra unfair! Dar ăsta este un subiect în sine, de dezbătut cu altă ocazie. Că nu ni s-a întâmplat în străinătate, nu e vreo mare surpriză. Culmea culmilor este că aici, în România, ne-am simțit safe ori de câte ori ne-am manifestat (decent) afecțiunea în public. Ceea ce îmi dă speranță. Speranța că la un moment va fi (mai) ușor pentru toată lumea LGBT+.
