Drag-ul este o formă de artă, o performanță în cadrul căreia artistul trebuie să jongleze concomitent rolulurile de cântăreț, actor, dansator, designer de modă, comediant, maestru în marketing și show-person, cum spune de altfel și editoarea Vivian Manning-Schaffel într-unul dintre articolele ei pentru publicația shondaland. În ultimul timp, emisiuni TV precum RuPaul’s Drag Race sau Pose au jucat un rol crucial în a demonstra acest talent multifațetat al performerilor drag, însă au creat în același timp confuzie în privința uneia dintre cele mai arzătoare întrebări ale publicului: cine poate face drag?
Cum a început totul?
Nu este probabil niciun secret că drag-ul ca performance nu a avut întocmai cele mai subversive începuturi din punct de vedere istoric. Deși încă din Grecia Antică bărbații obișnuiau să joace roluri de femei pe scenă, folosindu-se de rochii, machiaje sau măști, aceștia nu creau și personificau aceste figuri din pură dragoste pentru artă. Mai degrabă, această formă de teatru nu exista decât din cauza faptului că femeile nu puteau apărea pe scenă, meseria de actor și orice altă apariție în spațiul public fiind rezervată bărbaților. Iar, oricât de îndepărtată de bogata cultură queer a drag-ului din ziua de azi ar fi fost aceste forme de artă, teatrul din Grecia Antică a fost într-adevăr primul context în care s-a pronunțat cuvântul “travestit”.
Dacă ar fi să luăm mai apoi istoria pe repede-înainte, următoarea așa-zisă eră a drag-ului a fost în perioada lui Shakespeare: o perioadă în istoria Angliei în care piesele lui Shakespeare au popularizat ideea de a te deghiza în persoane de sex opus. Este important de notat, totuși, că nici aceste show-uri nu erau mai breze decât cele din Grecia Antică. Faptul că femeile se puteau deghiza în bărbați și vice-versa nu reprezenta vreun comentariu la adresa stereotipurilor de gen; mai degrabă doar consolida aceste stereotipuri prin scoaterea în evidență a diferențelor dintre bărbați și femei, având exclusiv scopul de a arăta cât de “absurdă” este această performanță și folosind-o drept element de comedie.
De la travestire la drag
Așadar, să definim Grecia Antică sau perioada lui Shakespeare, două contexte istorice în care drag-ul nu era sub nicio formă o artă subversivă de autoexprimare, drept început al drag-ului ar fi nedrept pentru adevărații artiști ai secolului 20 care și-au pus siguranța în pericol pentru a se răzvrăti împotriva stereotipurilor patriarhale privind identitatea de gen.
Această artă a prins mai degrabă contururile formei cu care suntem familiarizați în prezent în primele decenii ale secolului trecut, în contextul show-urilor Vaudeville. În cadrul acestora, actorii aveau oportunitatea de a juca figuri feminine nu numai drept personaje într-un număr limitat de piese de teatru, ci de a crea show-uri întregi pentru a distra publicul cu o primadonă (chiar așa se numeau primele drag queens: prima donna!) care să personifice și exagereze trăsături feminine. Cu timpul, exact această formă de artă a început să fie din ce în ce mai des asociată cu homosexualitatea și să fie văzută drept nedemnă de a fi prezentată în teatrele mari ale Europei și Americii căci homosexualitatea era încă ilegală, drag-ul a fost exilat în cluburile queer. Și acolo a rămăs pentru restul secolului 20.
După cum știe probabil fiecare membru al comunității LGBTQIA+, curajoasele activiste ale anilor 70 și 80 din New York au fost, în cele din urmă, cele care au schimbat pentru totdeauna cursul istoriei queer: legendarele Marsha P. Johnson și Sylvia Rivera, două femei trans în tinerețea cărora termenul transgender nici nu era folosit încă, au devenit după revoltele de la Stonewall Inn figurele mișcării pentru drepturile comunității queer. Iar Marsha P. Johnson, a cărei viață a fost luată înainte ca aceasta să își poată însuși din plin identitatea de gen, s-a identificat pe parcursul întregii ei vieți drept drag queen.
RuPaul’s Drag Race: pro și contra?
Uitându-ne la acest mic excurs istoric, ne putem da cu ușurință seama de ce a existat mult timp preconcepția că numai bărbații pot face drag – sau, dacă era cumva vorba de o femeie, că aceasta nu ar putea să fie decât un drag king. Din păcate, acest stereotip demodat a fost de asemenea propagat pentru foarte mult timp în media. Aici, cel mai popular exemplu este RuPaul’s Drag Race.
Deși serialul a jucat un rol incontestabil în atragerea atenției publicului general asupra unei forme de artă mult prea rar apreciată, opinia personală a gazdei showului, RuPaul, asupra conceptului identității de gen a avut de asemenea o influență negativă asupra imaginii drag-ului. Din cauza faptului că show-ul nu prezenta în trecut decât bărbați gay ca drag queens, foarte multe persoane heteronormative au avut mult timp impresia că acești membrii ai comunității queer sunt singurii care pot deveni drag performeri. Această prejudecată a devenit cu atât mai complicată când, în 2019, RuPaul a recunoscut public că nu i-ar fi permis unei competitoare trans să participe la Drag Race dacă aceasta și-ar fi început tranziția înaintea showului. O declarație destul de controversată în contextul în care una dintre cele mai importante figuri istorice ale comunității queer, Marsha P. Johnson, era o femeie trans care se identifica de asemenea drept drag queen. După cum a susținut și actrița Alexandra Billings într-un răspuns către RuPaul: “Nu voi ați inventat drag-ul, ci noi am făcut-o.” (Prin “noi” referindu-se, desigur, la femeile trans).
În zilele care au urmat acestei declarații, nenumărate drag queens, atât foste participante la Drag Race cât și din toată lumea, și-au exprimat în mediul online susținerea și dragostea necondiționată pentru comunitatea trans, și l-au corectat pe RuPaul în ceea ce privește cine are voie să facă drag. În cele din urmă, exact cum spun și miile de răspunsuri corectându-l pe RuPaul, care, într-un final, și-a cerut public scuze și a învățat din greșelile sale, drag-ul este o declarație politică plină de curaj, care se răzvrătește fără rușine împotriva normelor patriarhale privind cum ar trebui să arate o persoană. Ceea ce înseamnă că, oricine se îmbracă în drag și oricum și-ar dori să își construiască persona, declarația politică va rămâne aceeași: un mare deget mijlociu la adresa stereotipurilor și normelor toxice și restrictive.
Și totuși cine poate să facă drag?
Queen Peppermint, participanta trans a Drag Race despre care fusese vorba și în declarația lui RuPaul, a pus problema mai bine decât oricine altcineva, ceea ce ar putea demonstra și o lecție importantă în a asculta întotdeauna persoanele despre care este vorba, în loc de a vorbi peste sau despre ele: “A face drag presupune o disponibilitate, ba chiar o dorință, de a sfida normele de gen, de a contesta patriarhiatul, de a arăta ca un prost într-o rochie și o perucă, de a eșua potențial, și de a îmbrățișa comunitatea LGBTQIA+.”
Iar, pentru a încheia cu un răspuns definitiv la întrebarea din titlu: oricine poate face drag. După cum a zis și Monét X Change, una dintre cele mai faimoase drag queens din cadrul RuPaul’s Drag Race: “Când ieși din apartamentul tău din Bronx, din Hell’s Kitchen sau din Tulsa, Oklahoma, îmbrăcat/ă în drag, spui „f-k patriarhatul și normele de gen”. Drag-ul este în mod inevitabil politic. Atunci când bio-queens fac drag, chiar dacă sunt femei, prin faptul că sunt în drag, fac o declarație clară politică.”
