De multe ori sunt sceptic în privința spectacolelor experimentale. Și asta pentru că teatrul din ziua de azi ba se străduiește să facă prea mult și spune prea puține, ba face prea puțin și spune prea mult. Dar am avut ocazia să văd spectacolul Trauma Kink în regia lui Gabriel Sandu și uite că am simțit o conexiune profundă cu actorii de pe scenă. N-am putut să rămân indiferent în fața vulnerabilității și curajului lor de a interpreta niște roluri atât de ambițioase cu o cameră plină de străini, așa că m-am apucat să scriu rândurile astea.
Am avut norocul să stau în primul rând, dar sunt sigur că oamenii din spatele meu s-au bucurat de show la fel de mult ca mine. De cum s-au stins luminile și actorii și-au făcut apariția pe scenă am fost lovit în moalele capului de efervescența textului, și nu mă refer la interpretarea acestuia, ci la subiectele abordate, care, și trebuie să fiu sincer cu voi, nu sunt everybody’s cup of tea. S-a vorbit despre sex și importanța consimțământului, despre limitele impuse de o societate patriarhală și kink-uială, despre homofobie și acceptare, despre iubire și abuz sexual, despre depresie și atacuri de panică, despre transfobie și disforie de gen. Oh, și pe lângă asta s-au cântat șlagăre reinventate din anii 2000. Mi-am zis what in the name of sweet-daddy-Shakespeare is this? E mult! E îndrăzneț și ingenios! Foarte puțini oameni ajung să vorbească deschis despre aceste lucruri, dar uite că cineva le-a pus în scenă într-un mod creativ și reușește să educe pe cât se poate publicul.
O producție minimalistă care pune în lumina reflectoarelor cinci actori cu cinci perspective nuanțate asupra traumei și felului în care aceasta reconstruiește tot ceea ce credem că știm despre fetișuri sexuale și intimitate. Dar oare ce știm despre traumă? Și oare ce știm despre plăcere și intimitate?
Avem traume, neică!
În secolul 21, cuvântul „traumă” e omniprezent, de la discursurile politice la hashtag-urile de pe rețelele de socializare. E folosit pentru a descrie o experiență violentă care schimbă personalitatea unui individ, făcându-l vulnerabil în fața altor experiențe de același fel. Și nu știu cum se face, dar în ciuda faptului că folosim acest cuvânt din ce în ce mai des, scăpăm din vedere modul în care trauma modelează viziunea individului asupra intimității și a dorințelor sale sexuale.
Așa că fix în punctul ăsta s-a apucat actrița și dramaturga Mihaela Drăgan să facă autopsia cuvântului minune, ca să arate ce impact profund are acesta asupra capacității noastre de a ne conecta cu ceilalți. Suferim și noi așa cum suferă unul dintre personaje de o formă severă de ipohondrie de pe urma pandemiei COVID-19 care ne-a dat viețile peste cap în urmă cu trei ani. Experiența ei din timpul izolării și spaima acelor vremuri incerte au îndepărtat-o treptat de oameni. Concluzia? Dacă toți ne-am gândi mai mult la siguranța celor din jur, nici ei nu i-ar mai fi frică să experimenteze plăcerea de a ieși în lume. E simplu și e pe față. Pentru multe persoane care au suferit traume, corpul poate deveni sălașul durerii, fricii și deconectării, îngreunând astfel experimentarea plăcerii sub orice formă. Nu știu cum s-a simțit pentru ceilalți, dar mie mi s-a părut că fiecare număr a fost extrem de personal, de parcă replicile nici măcar nu ar fi fost scrise dinainte iar actorii pur și simplu au intrat pe scenă ca să vorbească deschis despre angoasele și dorințele lor.
Avem și kink!
Acum, cât e traumă și cât e kink? Și ce treabă are una cu alta? Păi are, soro… Kinkul e plăcere, iar pentru unele personaje, acesta devine o modalitate de a procesa și vindeca traumele, permițându-le să recapete controlul într-un mediu consensual și sigur.
Fetișurile sexuale nu ar trebui să fie traumatizante, dar modul în care sunt practicate și percepute poate varia considerabil în funcție de experiențele individului și de sănătatea lui mintală. Asta vedem pe scenă și, dacă înveți ceva esențial în urma spectacolului, e faptul că doar un da este da și că în orice formă de activitate sexuală, consimțământul este primordial în asigurarea plăcerii pentru toate părțile implicate.
Și până la urmă, cine suntem dacă traumele și fanteziile sexuale ne definesc ca indivizi?
Suntem iubire, așa cum sunt oamenii din spatele spectacolului Trauma Kink, iar iubirea e o formă de rezistență în fața discriminării sociale și politice, o forță de conectare, empatie și înțelegere care depășește normele și promovează un sentiment de apartenență. Când show-ul se termină iar actorii se leapădă printr-o plecăciune de replici, costume și sforile ogawa, folosite pe scenă într-un număr de bondage, ups, spoiler, tragi linie și ce să vezi!? Cu toții vrem să trăim într-o lume mai bună și plină de iubire. Și ce e iubirea? Ei bine, acceptarea este iubire, răbdarea este iubire, iertarea este iubire, respectul este iubire, grija față de alții este iubire, doar un da este da și este iubire și doar un nu este NU și este iubire față de tine însuți.
Am râs, am aplaudat și am cântat alături de actori pe o selecție de șlagăre reinventate. Mai multe nu spun pentru că parte din farmecul spectacolului e să mergi să-l vezi, la fel ca mine, fără prea multe spoilere. Deci dacă vrei să explorezi o lume dincolo de ceea ce crezi că știi despre tine și oamenii din jur, nu ezita să cumperi bilete aici. Trauma Kink se joacă în continuare la Teatrul Dramaturgilor Români și te sfătuiesc să te grăbești pentru că locurile se ocupă repede și cine știe când vei mai avea ocazia să dai de un proiect așa ambițios.
P.S. Vă las și versurile astea din cadrul spectacolului, pe care n-am putut să mi le scot din cap cât am scris articolul: Liberă la kink/stau cu tine pe chat/ne iubim pe ecranul fierbinte/nu mai sunt o fată cuminte. Enjoy!
TRAUMA KINK – co-producție Compania de Teatru Rom Giuvlipen.
Regie și scenografie: Gabriel Sandu
Text: Mihaela Drăgan
Distribuție: Arhanghela, Mihaela Drăgan, Zita Moldovan, Kitty Rhea, Răzvan Rotaru
Video: Alina-Ioana Anca
Muzică: Andrei Horjea
Coregrafie: Răzvan Rotaru
Costume: Patricia Suciu
+ 18 ani.
