A fost odată ca niciodată. Însă ce? O prea frumoasă fată? Un prinț? Nu, dragilor! A fost odată ca niciodată un gay care păștea vitele cu bunica lui. Nu era nici prinț, nici cerșetor. Nu a înfruntat zmeul și nici nu a câștigat inima prințesei la finalul poveștii pentru că el stătea pe Grindr și trimitea nuduri făcute din unghiuri cât mai apropiate de obiectul seducției ca să nu prindă pe fundal carpeta cu Răpirea din serai și să sperie pretendentul la o partidă de sex.
În locurile rupte de lume, există o forță stranie care sugrumă sufletul unui tânăr queer
A crescut la țară printre lanurile de porumb și vite. A mers la școală în comuna vecină și s-a simțit mereu străin în această lume care era oricum, mai puțin liberă. Se excita la orele de sport din liceu când își vedea colegii flexându-și mușchii și se condamna de fiecare dată că nu e normal, orice ar fi însemnat asta. Se uita la seriale și credea că viața lui e cea mai necinematică poveste care a existat vreodată. Oricâte finaluri fericite ar fi văzut pe ecranul laptopului, cumpărat, după multe rugăminți, de tatăl lui, din banii cu care trebuiau să pună termopane la casă, pentru că, mna, tre’ să fim în rând cu lumea, nu credea că va ieși vreodată din satul ăla. În locurile rupte de lume, există o forță stranie care sugrumă sufletul unui tânăr queer, pentru că acolo, timpul e mereu în urmă iar viața se așază aproape inevitabil, în ciuda visurilor tale, pe brazdele arate de părinții tăi, de părinții părinților tăi, de părinții părinților părinților tăi, în fine te-ai prins ce vreau să zic.
E greu să te dezrădăcinezi dintr-o lume care își târăște trecutul în viitor
Cu alte cuvinte e greu să te dezrădăcinezi dintr-o lume care își târăște trecutul în viitor, și e cu atât mai greu când locuiești cu ai tăi la sat sau în vreo comună uitată de lume în care accesul la educație a fost și este în continuare destul de limitat. Mai ajungi să crezi că ți se va schimba viața când vei ajunge la liceu. Dar ce să vezi? Liceul, de cele mai multe ori, se află într-un oraș din apropiere, oraș care e și el, la urma urmei, un sat, doar că un pic mai mare.
Pentru cei mai norocoși dintre noi, care au avut șansa să se nască în cele mai mari și mai active orașe din România din punct de vedere cultural, se poate ca ceea ce spun aici să pară o poveste desprinsă din secolul trecut, sau chiar inventată. Dar nu sunt nici istoric, nici escroc. Spoiler alert: sunt băiatul din poveste și am hotărât să mă revolt! Pare că exagerez, dar știu că există unii prin moțul orașului (poveste cât se poate de reală) care nu m-ar crede dacă le-aș spune că în 2023 mai există tineri queer discriminați, in the closet, fără acces la o comunitate care să-i accepte. Ei bine, există! În fine, povestea asta nu e despre mine. Bine, nu întru totul! M-am rupt de satul meu natal apoi mi-am creat o lume pe Grindr și Romeo. Pe aceste aplicații mi-am făcut iubiți, fuck buddies și prieteni și tot de acolo am adunat poveștile acelora care fac parte din comunitatea LGBTQ+, dar care trăiesc în regiuni mai retrase ale țării.
Dar înainte de toate, încep prin a vă spune că nici măcar unul, cel puțin nu cei cu care am vorbit, nu au dorit să le fac publică identitatea, ba chiar au fost sceptici când i-am abordat in the first place și le-am explicat că vreau să scriu un articol despre viața oamenilor queer la margine de sat, sincer, sper să prindă expresia. Deci cam așa stau treburile și sunt mai convins ca niciodată că, uite, chiar dacă nu ești out & proud nu înseamnă că povestea ta nu ar trebui să fie spusă mai departe.
G. (27, Alba) a fost crescut de bunică, după ce părinții au plecat în străinătate, într-un sătuc pe care chiar el mi l-a descris ca fiind:
…pustiu rău.
Și-a descoperit orientarea sexuală, spune el, în fața statuii lui David din manualul de istorie.
Știu că mușchii statuilor mă excitau.
Nu și-a găsit curajul să-și facă coming out-ul în fața vreunui prieten și cu atât mai puțin în fața părinților lui care nu erau niciodată acasă. În școală se prefăcea că îi plac mașinile, în mare parte pentru că toți colegii lui de cămin erau înnebuniți după mașini și voiau să dea de permis de cum deveneau majori.
Nu aveam curaj să abordez alte subiecte și nici acum nu am permis cu toate că toți pun presiune pe mine. Și mereu am vrut să mă integrez ca să fac pe plac oamenilor, dar am trait mult timp cu impresia că lumea mea e în cu totul altă parte.
Așa mi-a venit să-l întreb dacă și unde a găsit o lume a lui.
Pe Grindr :)) dar când sunt acasă dau numai peste tipi care se află la câțiva kilometrii de mine și toți vor ceva discret. Și mereu sunt aceeași..
Oamenii din medii mai retrase ajung să se refugieze pe aplicațiile de dating, singura lume în care le e permis să existe. Iar în afara ei, nimic nu e posibil.
O parte din oamenii peste care am dat sunt triști. Nu vor nimic decât sex. Zici că au renunțat la tot și le e frică de cei ca mine pentru că aș putea să-i dau în vileag.
A. (24, Argeș) s-a simțit mereu atras de alți tipi, cu mult înainte să știe ce înseamnă să fii gay. A crescut la periferia unui oraș micuț. Îl numește sat urbanizat pentru că are asfalt și rețea de canalizare, cu toate că niciun vecin nu are toaletă în casă. Oamenii vor să țină pasul cu tot ce e modern, chiar dacă eșuează lamentabil: cavouri cu termopane și cel puțin două sacoșe Kaufland ascunse în geanta Gucci.
Crezi că poți să vorbești orice cu ai tăi pentru că au conturi de facebook și tiktok dar mentalitatea a rămas aceeași.
A așteptat cu nerăbdare să intre la facultate și să plece de acasă pentru că niciodată nu s-a simțit în pielea lui. Orașul în care a terminat liceul nu este deloc un mediu care favorizează dezvoltarea tinerilor queer, pentru că e adânc înrădăcinat în tradiție și oferă mult prea puține oportunități profesionale și culturale care să se alinieze cu aspirațiile, valorile și identitatea acestora.
Avem o singură librărie și acolo abia dacă găsești ceva care are legătură cu identitatea de gen sau mai știu eu. Pentru pride-uri, cluburi nici nu mai zic. Trebuie să mergi în București dacă vrei să vezi așa ceva. Noroc că e aproape.
Și oare de ce se întâmplă asta?
Pentru că nu avem educație. E prea puțină.
Din câte îmi dau seama, și chiar pot să confirm, una dintre tragediile cu care se confruntă țara noastră e lipsa educației. Foarte mulți membri ai comunității LGBTQIA+ din sate sau orașe mai mici riscă să rămână captivi într-o lume lipsită de oportunități și educație.
Și chiar dacă ar vrea să plece nu cred că știu cum. Gen, majoritatea tipilor de pe Romeo care sunt în zonă nu caută relații serioase pentru că nu cred că e posibil.
Ei bine, nu e vina lor. În lipsa educației și a oportunităților pe care ar trebui să ni le ofere societatea, oamenii rămân captivi singurelor legături pe care le-au avut și știut dintotdeauna. Și vorbesc aici de legături sociale care se formează pe o perioadă îndelungată de timp în comunități foarte mici de oameni care au avut la rândul lor foarte puțin acces la educație și față de care ajungi să te simți alienat pentru că ești queer și nimeni nu știe ce asta și nimeni nu face nimic pentru tine.
Așa că ori pleci, ori rămâi aici. Dar nu știu de ce ai rămâne.
Ei bine, unii rămân pentru că nu au de ales. Puține oportunități, puține job-uri, puțini bani. Nu toată lumea își perimte chirie în capitală. Așa că se resemnează cu ceea ce au și ajung să creadă că o relație romantică sau un viitor în care ei sunt acceptați nu este posibil. (God knows că și eu gândeam așa. Îmi ziceam mereu că e imposibil să am o relație cu un tip, darămite să mă plimb cu el de mână în public sau să am copii, cel puțin nu aici, nu în satul meu, poate nici măcar în România.)
D. (20, Botoșani) nu a simțit niciodată că aparține locului în care s-a născut. Își iubește părinții, dar nu crede că e posibil să-și facă coming out-ul.
Poate într-o altă viață. Ai mei sunt super homofobi.
A avut mereu probleme să se integereze. La școală, acasă, cu prietenii, cu colegii. Ai lui sunt tradiționaliști și extrem de credincioși, dar doar atunci când merg la biserică (ceea ce se întâmplă destul de rar). Mama, care nu prea a reușit în viață, își proiectează idealurile asupra ei.
Își dorește foarte mult să știe ce fac, cu cine mă văd, ce planuri de viitor am. Iar eu nu știu ce să-i spun. Ăl bătrân vrea nepoți. Îi țin mai mult la distanță. cu cât vorbim mai puțin cu atât nu trebuie să mint.
Se simte dator pentru fericirea mamei și nu pot decât să-l îmbrățisez cu gândul pentru că nu e corect să ducă așa o povară. Dar cum să negociezi termenii fericirii tale când ai tăi o confundă cu fericirea lor?
Dau din cap și le zic d’astea că încă sunt mic că nu vreau copii. Încerc să le mai zic că vremurile s-au schimbat dar degeaba.
Când am întrebat dacă chiar simte că vremurile s-au schimbat…
Aici nu, dar în alte părți e altfel, eu abia aștept să merg la facultate.
Așa am observat că pentru cei mai mulți, mersul la facultate e cea mai bună soluție. Chiar și eu am făcut-o! Da, da, am plecat de la proud crescut la țâța vacii la out and proud în capitală! Așa că de ce nu ar face-o și alții? Toți vor să trăiască. Și unde altundeva ar putea să facă asta dacă nu cât mai departe de locul care îi reprimă.
M-am zbătut la cules de prune așteptând următoarea notificare de pe Grindr care să-mi schimbe viața
Cam asta spune tot. Homofobie, părinți cu rădăcini comuniste, educație precară, un număr redus, ba chiar aproape de zero, al oportunităților profesionale și culturale. Și totuși, o să vă întrebați ce naiba vreau să spun cu toate aceste lucruri? Ei bine, vreau să spun că România o duce rău de tot. Eu am avut noroc și am reușit să găsesc o comunitate căreia să aparțin când m-am mutat în București. Dar uite că sunt mulți alții la fel ca mine care nu au nicio șansă să fie ei înșiși sau se luptă din greu să găsească un loc al lor. Să fii queer la margine de sat înseamnă să te afli într-o luptă continuă cu lumea. Și în cazul ăsta, cei mai mulți au două opțiuni: să facă o schimbare pentru ei sau să cedeze lumii care se împotrivește schimbării. Așa se face că unii pleacă de acasă și se mută în alt oraș, iar alții rămân pe loc și încearcă să satisfacă așteptările societății. Și nu știu ce e mai trist: faptul că ți se dă de ales sau faptul că, nu de puține ori, să te supui societății devine o obligație.
Cu alte cuvinte, sunt copleșit de tristețe. M-am zbătut la cules de prune așteptând următoarea notificare de pe Grindr care să-mi schimbe viața și acum mă zbat printre rândurile astea încercând să schimb ceva, oricât de mic, dar nu pentru mine, ci pentru aceia care sunt acolo, într-un sat, comună sau oraș uitat de vreme și se simt singuri pentru că nu au o comunitate care să-i îmbrățișeze pentru ceea ce sunt cu adevărat. Știu că e dificil, așa că vă îmbrățișez eu și vă amintesc că nu sunteți singuri. Vom vedea și zile mai bune, sper, cu toate că speranța nu ne va duce departe dacă nu luptăm. Și când vă întrebați cu ce luptăm, rețineți că luptăm mai înainte de toate cu frica de a fi noi înșine. Și abia după ce o învingem, vom lupta cu adevărat împotriva lumii căreia îi e frică să se schimbe pentru noi. Așa că fiți curajoși, faceți o schimbare pentru voi și pentru cei din jurul vostru și vă promit că la capătul curcubeului nu se află nici sătucul ăla cu drumuri fără asfalt, nici orașul ăla cu claxoane în miez de noapte, ci o lume care e doar a voastră.
