Când era mic Gregory Herpe era foarte timid însă călătorea mult. Călătorea prin lumea largă cu ajutorul cărților lui Jules Verne, ale lui Mark Twain sau Jack London, care îl făceau să viseze la aventuri pe alte tărâmuri, reale sau nu. Probabil o modalitate de a se detașa de abuzurile emoționale și fizice pe care le-a îndurat ani de zile de la mama sa, abuzuri care uneori culminau cu închiderea sa în subsolul casei ca metodă de pedeapsă.
Totuși Gregory nu s-a lăsat bătut. A mers mai departe în ciuda unei copilării oribile plină de violență și abuz. Acum în vârstă de 54 de ani, francezul născut la Paris cutreieră lumea în lung și în lat, surprinzând oameni și povești prin intermediul aparatului său de fotografiat, lucrările sale fiind expuse în galerii și muzee de pe tot globul de la Paris, Barcelona, Boston și San Diego, până la Coreea de Sud, India, Panama, Nigeria, dar și în Parlamentul European de la Bruxelles și Strasbourg, acolo unde a expus deja de două ori.
Înainte să se apuce de fotografie Gregory a fost actor și jurnalist. A avut și are o viață ca în filme, la care mulți doar visează. A fotografiat celebrități ale muzicii și cinematografiei precum David Bowie, Gérard Depardieu, Iggy Pop, Deep Purple, Nina Hagen, Jacques Dutronc, Patti Smith, Orelsan. I-a cunoscut îndeaproape pe Kirk Douglas, Philippe Léotard și chiar Eugene Ionesco, și a realizat interviuri cu George Clooney, Will Smith, Arnold Schwarzenegger și mulți alții. Apoi a renunțat la toate astea pentru fotografie, iar acum este fotoreporter pentru agenția de presă Sopa Images din Hong-Kong și Polaris Images din New York.
A fost împușcat cu mitraliera în Armenia și Azerbaijan, a fost reținut sub amenințarea unui Kalașnikov în Belfast și a fost înconjurat de un grup imens de babuini în Africa. A fotografiat animale pe cale de dispariție în Africa, copii salvați de la prostituție în Cambodgia, iar acum se află în România pentru a realiza un fotoreportaj despre viața drag queen-urilor de aici. Totul are loc în cadrul unei rezidențe artistice susținute de Institutul Francez din România și Ambasada Franței în România, și a unui program mai amplu de fotoreportaje care surprinde viața personală a drag queen-urilor din Europa. Totuși Gregory nu vrea ca arta sa să râmână doar artă, ci vrea să ducă din nou lucrările sale în Parlamentul European, sperând să convingă politcienii de acolo că toți cetățenii Europei, inclusiv cei queer, merită respect, demnitate și mai ales drepturi egale.
Gregory este heterosexual și un aliat în linia întâi pentru comunitatea LGBTQIA+ din toată lumea. Are o fată bisexuală de 16 ani pe care o iubește până la lună și înapoi, după cum zice chiar el, iar cei mai buni trei prieteni ai săi sunt gay. L-am cunoscut pe Gregory la București într-o după amiază caldă de sfârșit de aprilie, ca să aflu mai multe despre viața sa ca-n filme, despre lupta sa în calitate de aliat al comunității, dar și despre fotoreportajele sale cu drag queen-uri din toată Europa.
Deși zilele trecute fotograful a fost atacat și insultat la București pentru că mergea pe stradă alături de o persoană în drag, Gregory este și mai motivat să-și continue munca, să spună prin fotografiile sale povestea unei comunități aflate la marginea societății în România.
Ești un artist aliat al celor aflați la marginea societății sau în suferință. De unde vine empatia?
Când eram mic eram un copil foarte timid. Mama mea era deosebit de rea și nu mă iubea absolut deloc. M-a născut când încă era foarte tânără, la 18 ani. Cred că asta a supărat-o pentru că i-a schimbat viața complet și pentru că eu am fost motivul unei căsătorii pe care nu și-a dorit-o niciodată cu adevărat. Așă că în copilărie, visam mult. În patul meu noaptea, îmi imaginam o mie de vieți. Eram înnebunit după citit pentru că mă făcea să călătoresc. Și o făceam alături de Jules Verne, Jack London, Mark Twain și mulți alții. Primele cariere pe care am vrut să le urmez au fost cele de paleontolog, apoi de actor. Adolescența a fost și ea foarte grea, tot din cauza mamei, care mă bătea mult. Mă închidea în subsol ca pedeapsă pentru lucruri pe care încă nu le înțeleg. Părinții mei își petreceau timpul țipând, unul la altul dar și la mine, astfel că am crescut fără iubire, cu o stare constantă de constantă. M-am simțit inutil, fără valoare, pentru că așa mi-a spus mama. Cred că din cauza tuturor acestor lucruri am dezvoltat o sensibilitate aparte în copilărie. Însă această sensibilitate îmi servește astăzi în munca mea artistică, dar și în relațiile mele cu ceilalți. Este probabil latura mea feminină care nu este nici pe departe inamicul masculinității mele, ci dimpotrivă. Mă simt foarte apropriat de cei care suferă sau au suferit.
Ai o fiică de 16 ani, bisexuală. Cum e relația cu ea?
Am doi copii cu prima mea soție, un fiu și o fiică care au 21 și respectiv 16 ani. Îi iubesc pe amândoi până la lună și înapoi. Suntem foarte apropiați. Fiica mea este bisexuală și este într-o relație acum cu o tipă foarte mișto. Studiază la o școală de artă și sunt foarte mândru de ea. Fiica mea a știut cine este de la o vârstă foarte fragedă făcându-și coming out-ul la doar șapte sau opt ani. S-a simțit în siguranță cu mine și mă bucur de asta. Apoi cei mai buni trei prieteni de-ai mei cei mai buni sunt gay. Cu primul sunt prieten de 35 de ani de la școala de teatru. E un artist foarte cult, cu o minte ascuțită și cu un super simț al umorului. Ne place să mergem să vedem expoziții sau să luăm prânzul în Marais, cartierul gay din Paris. Al doilea prieten este pictor și suntem prieteni de vreo 15 ani. E ca un frate mai mare pentru mine. Locuiește în sudul Franței, însă vorbim la telefon din două în două zile, căci am nevoie să-i simt prezența. Cu al treilea sunt tot așa 35 de ani de prietenie, deși nu ne-am mai văzut de ani de zile pentru că el locuiește în SUA. A jucat în prima piesă pe care am scris-o și regizat-o. Pentru mine nu contează dacă sunt gay sau nu. Prietenii mei sunt oameni frumoși, plini de calități. Mai am un prieten căruia îi plăce să mă ducă în cluburile gay din Paris și să mă lase pe ringul de dans înconjurat de tipi care mereu se dau la mine. Îmi place asta. Nu m-am simțit niciodată inconfortabil.
De la actorie și viață glam la fotografie și impușcături în Armenia. Care-i povestea?
Am fost actor câțiva ani la Paris aceasta fiind o perioadă minunată în care am cunpscut personalități incredibile precum Kirk Douglas, Philippe Léotard și chiar Eugene Ionesco. Am avut și o perioadă de câțiva ani în care am lucrat la un radio foarte mare din Paris. Am fost redactor-șef la una dintre cele mai populare emisiuni din Franța unde am realizat interviuri cu vedete precum George Clooney, Will Smith, Arnold Schwarzenegger și mulți alții. Apoi am renunțat la toate pentru fotografie. Pentru fotografia este mai mult decât o pasiune, este respirația în sine. Fotografiile mele sunt expuse în toată lumea. Călătoresc mult pentru a face fotografii noi, doar anul trecut am fost în 15 sau 16 țări diferite.
Fotografia îmi permite să fiu liber, să cunosc oameni uimitori, să descopăr culturi, peisaje diferite și fantastice și, mai ales, să experimentez situații unice. Am fost împușcat cu mitraliere grele în Karabakh, ținut sub amenințarea pistolului cu un Kalașnikov în Belfast, înconjurat de un grup imens de babuini în Africa, dar am avut și ocazia să fotografiez vedete precum David Bowie, Gérard Depardieu, Iggy Pop și multe altele. Am o viață pe care nu toată lumea o poate experimenta, chiar dacă este greu să-ți câștigi existența ca artist.
Am fotografiat animale pe cale de dispariție în Africa, în special lei și gorile, copii salvați de la prostituție din Cambodgia, soldați IRA în Belfast, cabane pe plajă în Scandinavia, artă stradală peste tot, zone de război în Azerbaidjan și Liban și, în ultimii trei ani, drag queens din toată Europa. De fapt asta mă și aduce la București.
De ce fotografiezi drag queens?
Ceea ce mă interesează la drag queens nu sunt neaparat spectacolele de pe scenă. Toată lumea a fotografiat asta deja. Vreau să surprind altceva și anume momente din viața de zi cu zi a celor care fac drag, momente în care nu joacă un rol, însă sunt autentice. Vreau să le văd sufletul, rănile, puterea de a merge mai departe. Îmi place să îi fotografiez acasă, în căminul lor, gătind sau făcând o activitate obișnuită, însă în drag. Una dintre fotografele mele preferate, Diane Arbus, a fotografiat timp de 30 de ani oameni din New York pe care absolut nimeni nu dădea doi bani, prostituate, travestiți, cei pe care societatea nu a vrut să îi vadă cu adevărat vreodată. Diane a făcut toate astea cu multă umanitate, adevăr și autenticitate, fără măști, filtre sau încercând să le facă frumoase, ci pur și simplu a arătat cum trăiau ei. Așa fotografiez și eu oamenii. Nu vreau să fac fotografii pentru a distra publicul. Nu vreau să le spun oamenilor: „Uite! Au pus o perucă și o rochie, se machiază, și acum o să te facă să râzi!” Nu, este exact opusul. Sunt în căutarea unui adevăr mai subtil, chiar și atunci când este dur și crud.
Cum ai ajuns cu proiectul în România?
Pentru mine este important să fac proiectul acesta la nivel european pentru a arăta diferențele mari în ceea ce privește toleranța, drepturile și libertățile pe care comunitatea LGBTQIA+ le are de la o țară la alta în Europa. Suntem cu toții uniți în Uniunea Europeană și totuși nu avem aceleași drepturi, iar asta mă enervează la culme. Am început proiectul foto la Amsterdam pentru că locuiam în Olanda la acea vreme. Apoi am fotografiat în Helsinki, Paris, Liverpool și Budapesta. Acum sunt la București în cadrul unei rezidențe de artist organizată de Institutul Francez din România și Ambasada Franței la București, timp de o lună. Vreau să am fotografii din vreo cincisprezece țări diferite din Europa. E una să fii drag queen la Amsterdam și cu totul altceva să fii drag queen la București. În Europa de Vest e mult mai multă libertate, persoanele care fac drag sunt părți integrante ale societății. Există multe reviste LGBTQIA+, emisiuni de televiziune precum RuPaul’s Drag Race și spin-off-urile sale. În Franța vine în curând al doilea sezon și are deja mare succes. Acolo merg pe stradă cu persoane în drag fără nicio problemă.
Zilele acestea ai fost atacat la București pentru că mergeai pe strada cu cineva care era în drag
Făceam fotografii la ea acasă. Apoi am ieșit pe stradă, eram într-un cartier foarte liniștit. Subit am fost atacați și insultați de un bărbat care avea o cască de motocicletă. A vrut să o lovească și a arătat spre mine întrebându-mă: „Crezi că asta este normal?” A fost extrem de șocant fiind foarte aproape să mă iau la bătaie cu el. Aparent, faptul că sunt străin și pentru că i-am vorbit în engleză l-a liniștit. Din păcate în România m-am confruntat cu multă homofobie, dar și cu o lipsă enormă de drepturi pentru comunitatea LGBTQIA+. Suntem cu toții în Europa, așa că este timpul ca atitudinile să se schimbe. Nu știam de exemplu că în România homosexualii ar fi putut să meargă la închisoare până în anul 2001. Pentru cineva ca mine, asta e o nebunie. Sper ca lucrurile să evolueze în cele din urmă și aici, însă probabil va dura ceva timp.
Ce înseamnă să fii aliat al persoanelor LGBTQIA+?
Vreau ca munca mea fotografică să promoveze cât mai multă toleranță și acceptare. Este adevărat că nu sunt gay, dar sunt un aliat care face tot ce poate pentru mai multă corectitudine și umanitate. Îmi pun toată energia în acest proiect pentru ca publicul să fie informat și să putem face schimbări acolo unde drepturile lipsesc. În plus consider că este responsabilitatea mea ca artist, ca tată al unei tinere fiice bisexuale și ca ființă umană. Învăț foarte multe vorbind cu persoanele care fac drag și îmi doresc foarte mult ca acest proiect să facă o diferență. În Franța, în Anglia, publicul trebuie să realizeze cât de dificil este să fii queer în țările din Est. Am organizat deja două expoziții în Parlamentul European. Aș dori să fac una încă cu acest nou proiect fotografic, să fac un apel la parlamentarii europeni, astfel încât să poată fi adoptate noi legi care să protejeze drepturile comunității LGBTQIA+ oriunde acestea lipsesc.
