Interviu realizat de Dorian Ilie
Editare de Sophia Țigănaș și Dorian Ilie
Să plec sau să nu plec din țară? This is the question. Fără să fi făcut vreun studiu, suntem convinși că nu există persoană LGBTQIA+ în România care să nu-și fi pus întrebarea asta cel puțin o dată în viață. Unii au plecat, alții au rămas. Însă ce avem cu toții în comun sunt întrebările, îndoielile, deciziile pe care le-am luat sau poate pe care nu le vom lua niciodată, și cu care suntem nevoiți să trăim. E mai bine în afară, e mai bine aici? Ce e mai bine de fapt? Ca de obicei răspunul este complicat. Depinde de om, de trecutul său, de planurile sale de viitor, de ce pleacă, unde pleacă, cu cine pleacă. Nu există rețete și nu există răspunsuri simple. Ca persoană LGBTQIA+ a emigra poate să fie o dulce schimbare sau o grea povară. Sau ambele. La urma urmei ne cărăm pe noi, oriunde am fi. La București, Brașov sau Berlin.
Pe 23 martie 2018, la 46 de ani, Marian Zamfir-Enache era într-un avion care, odată decolat, urma să îl ducă în Canada, unde avea să își înceapă noua viață alături de soțul său. Cu fluturi în stomac și un tatuaj proaspăt făcut cu ocazia plecării lui din țară, s-a hotărât să posteze atunci o poză pe Facebook cu zicala latină „Ubi bene, ibi patria” (Unde e bine, acolo e patria), tatuată pe brațul drept. Se gândea că tatuajul îi va da mai mult curaj, că această zicală îi va aminti cât de recunoscător ar trebui să fie pentru șansa de a duce o viață fericită și în siguranță într-o țară în care nu va fi persecutat din cauza iubirii sale pentru un bărbat. În mod neașteptat, un comentariu surprinzător a apărut sub poză: „Patria ta e limba română”. Desigur, era parafraza unei vorbe a unei prietene de-ale lui Marian, însă remarca a ajuns să îl bântuie ani de zile după.
Acum, cinci ani mai târziu, Marian se bucură să poată vorbi despre primii săi ani în Canada drept amintiri atât bune, cât și nostalgice sau dureroase. Într-o conversație despre dorul de casă, experiența lui de emigrant Marian devine vocea matură și trecută prin viață de care comunitatea LGBTQ+ din România are atâta nevoie, oferind o perspectivă unică asupra unor situații și decizii complexe cu care nenumărați tineri se confruntă, fără să știe unde să găsească sfaturi sau persoane care să fi trecut la rândul lor prin aceste schimbări.
Cum a început povestea ta în Canada ?
Pe 23 martie 2018 am plecat din România, pe 24 am ajuns în Canada. Trecusem pentru prima dată Atlanticul pe 15 decembrie 2017, în drum spre Ottawa, unde mă aștepta viitorul meu soț, Gabriel. Pe 27 decembrie 2017 ne căsătoream la primăria din Ottawa. După cinci săptămâni de văzut cum este pe acolo, m-am întors la București pentru a-mi „împacheta” viața. Aveam fix două luni să renunț, fizic, la ce adunasem în cei peste 46 de ani trăiți în România, practic aproape jumate de viață de om. Ceea ce adunasem sentimental și emoțional aveam să iau cu mine. Cu bune, dar și cu rele, cu ușoare și cu grele amintiri care îți fac bine și te ajută când pleci, dar și amintiri care, neplăcute fiind, te ajută și ele, dar altfel la modul „ce bine c-am plecat, totuși, de acolo”.
Familia restrânsă pe care am lăsat-o în România era formată din mama și tata, o soră și doi frați, un cumnat și două cumnate, plus două nepoate, pe care îi iubesc. Între timp, tata a murit, din păcate, din cauza complicațiilor legate de Covid, însă a venit în același an pe lume al treilea nepot, fiul fratelui celui mai mic. Cât despre situația mea profesională, practic, am lăsat în România nu neapărat o carieră, cât un trecut ocupațional bogat, care cel puțin după cum arată situația în momentul în care scriu asta, s-ar putea să nu fie folositor niciodată aici. Am fost profesor, am lucrat vreo 15 ani în publicitate, am divorțat de această meserie, o poveste mai detaliată a acestei despărțiri ar include un burnout, o reangajare și negocieri eșuate de salariu, ca atare a trebuit să mă reinventez permanent. Așa că, la ora la care plecam din România, eram de aproape doi ani managerul unei galerii de artă din București. Mai mult ca sigur că aș fi fost tot acolo, sau cel puțin în același domeniu și acum, dacă nu mă mutam în Canada.
Dacă nu plecam, aș fi rămas necăsătorit până la sfârșitul zilelor mele, așa cum va rămâne, dacă nu se schimbă nimic în țară, orice persoană gay din România. În schimb, Canada mi-a oferit un statut pe care România nu știu dacă mi l-ar fi oferit vreodată și anume acela de om intergrat social care poate să se căsătorească și să aibă o familie cu o persoană de același gen. Apoi, am primit statutul de rezident permanent și urmează, sper, să îl primesc pe cel de cetățean, care, cu excepția faptului că nu am drept de vot, e, practic, un statut identic cu cel al oricărui locuitor canadian născut sau imigrat aici.
Cum te-ai adaptat la viața de emigrant?
În ultimele două luni am atins un low istoric, ceea ce pe românește se cheamă o criză existențială acută. M-am uitat la viața mea și mi-am dat seama că sunt într-un mare impas legat nu atât de faptul că mă lupt să mă reinventez ocupațional ceea ce este îngrozitor de greu acum și aici, cât mai ales de faptul că nu mă mai recunosc. Problema majoră a fost că omul care la București ieșea aproape seară de seară din casă și era înconjurat de atât de multă lume aici este singur, nefericit, deseori trist. A fost și o iarnă lungă și cu extrem de multă zăpadă, a treia cea mai bogată în precipitații din istoria orașului, deci am văzut foarte puțin soare. Gabriel, soțul meu, a lucrat cel puțin la fel de mult ca înainte, ne vedem doar seara două-trei ore și cam atât. Am intrat într-o spirală de gânduri negre care m-au speriat atât de tare încât a trebuit să caut ajutor specializat.
A trebuit ca în preajma aniversării celor cinci ani de când m-am mutat în Canada să fac ceva ce nu făcusem, de fapt, niciodată cu adevărat sau complet, și anume să-mi asum decizia că am plecat „după soțul” și faptul că asta m-a costat ceva ce nu aveam idee că o să fie atât de scump: un stil de viață care aici e, practic, de negăsit și, până la urmă, o bună parte din sinele meu, din identitatea mea. Aici este imposibil să fii în două sau trei seri pe săptămână la un ArtHub, marți seara la Control, „la mocangeală”, vineri sau sâmbătă la Apollo. Nu ai o puzderie de spectacole de teatru sau atâtea concerte și evenimente. Dacă în România nu aveam o viață socială așa de activă, poate că nu resimțeam lipsurile acestea atât de profund.
Faptul că am trăit în România comunistă primii 18 ani din viața mea, faptul că provin dintr-o familie modestă ca să nu spun „săracă”, faptul că am trăit până pe la 45 de ani o viață dublă, ascunsă, aceea de homosexual, sau faptul că am crescut cu stigma oribilă de a fi „țigan”, toate acestea m-au ajutat să mă integrez relativ repede și relativ ușor în societatea canadiană, una cu o mare diversitate și destul de complexă.
Odată cu dreptul de muncă a trebuit, totuși, să o iau de la zero cu ocupația. Să ne-nțelegem, nu a fost visul meu să devin vânzător cu salariu minim pe economie după ce trecusem în România, în anumite perioade, prin niveluri de decizie superioare, dar e o chestiune de minimă maturitate să îți evaluezi contextul de viață cu onestitate, realism și recunoștință. La urma urmelor, acest job nu este decât primul pe care l-am avut în noua mea viață și, din perspectiva multora, se putea și mai rău: să fiu vânzător „la mecdo” sau „la starbax” și printre sarcinile de serviciu să se numere și spălatul toaletelor. Lucru pe care, când spun că l-aș fi făcut fără nici o tresărire, rămâne de neînțeles mai ales celor care nu au fost niciodată în papucii mei, aceia de „poponar” care, chiar și fără să fi suferit excesiv din cauza orientării lui sexuale în România, nu ar fi sperat niciodată în viața lui să meargă de mână cu soțul lui pe stradă, să se sărute dacă au chef și să nu ia bătaie pentru asta. Chiar și numai pentru acest lucru, singular și rupt de context, eu consider că merită „să spăl bude”, dacă ar fi cazul, în Canada.
Cum îți faci curaj să pleci definitiv din țară?
Depinde foarte mult de condițiile în care pleci din țara ta și de contextul în care te găsești în noua țară, în „noul acasă”. În ceea ce privește anumite abilități psihologice, eu aș insista mai ales pe inteligența și abilitățile emoționale de care ai nevoie când pornești o viață nouă. Cred că ai nevoie de nervi foarte tari și, esențial aș zice, de puțin noroc, ca să reziști, să nu te pierzi, să nu te cufunzi în depresie, disperare, mizerie.
Înainte de plecarea din țară, nu am crezut aproape deloc în dorul despre care mi se spunea, în diverse ocazii, că te macină. Auzisem de nenumărate ori despre el și mi s-a părut mereu că e fie oarecum exagerat, fie un atribut al oamenilor slabi. Complet greșit. Și complet greu de înțeles, de interiorizat atâta vreme cât nu ai stat departe de oamenii dragi cel puțin șase luni. Eu, în primele șase luni de Canada abia am internalizat plecarea, ruperea fizică de familia lărgită și mai ales de prieteni. Deși la nivel rațional înțelegeam unde sunt și ce e cu mine, cred că tot mai aveam nu atât așteptarea să mă întorc, cât senzația că sunt plecat într-o lungă vacanță și că urmează să mă duc înapoi la București. Dacă emoția primară a primelor trei luni a fost surescitarea, entuziasmul dat de noul mediu fizic și cultural, după asta a urmat un stres crescând în legătură cu aplicația mea pentru rezidența permanentă.
Chiar dacă acasă te așteaptă iubitul sau partenerul, viața „de familie” a bărbatului gay român se leagă de cele mai multe ori de comunitate sau de un grup mai larg ori mai restrâns de prieteni. Iar norocosul de mine chiar a avut prieteni adevărați și un mare număr de cunoștințe din comunitate gay sau doar gay-friendly iar toți aceștia defineau viața mea de dinainte, rutina zilnică și săptămânală, existența mea. Or aici să am fie și doar doi-trei prieteni pare un vis frumos. Am încercat să mi-i creez și sunt aproape descurajat. E drept că o prietenie nu se construiește în doi-trei ani, dar știu sigur că, atunci când i-am întâlnit pe prietenii mei cei mai vechi sau cei mai buni, am avut acea senzație că ei și cu mine putem deveni ceea ce suntem. Aici nu am avut acest sentiment niciodată și gândul că nu voi avea prieteni adevărați în Canada, ci doar colegi sau cunoscuți cu care să am relații superficiale și destul de reci chiar dacă cordiale și foarte civilizate mă deprimă. Din fericire, relația de iubire și prietenie pe care o am cu soțul meu, susținerea pe care el mi-a oferit-o de la bun început, apoi confortul cotidian de care mă bucur m-au ajutat și mă ajută în continuare să nu mă afund în ceea ce alții, mai puțin norocoși, înțeleg că îndură atunci când emigrează. Totuși, dorul este greu oricum și nu-mi imaginez cum este pentru cineva care nu are pe nimeni alături. Nici eu, nici soțul meu nu am accesat încă „insulele” de românitate de aici pentru că sunt religioase și în totală contradicție cu valorile noastre, cu sinele nostru, rămâne să vedem dacă mă voi simți mai bine acum că am decis să ieșim, totuși, în comunitatea gay.
Ar trebui să emigreze persoanele LGBTQIA+ din România ca să aibă o viață împlinită?
Până să mi se întâmple mie, până să simt ce simt pe pielea mea, aș fi încurajat pe oricine să plece. Și îi încurajez încă să plece pe cei care cred că viața lor în România nu are sens ori este mai urâtă ori mai nefericită decât cred ei că ar putea fi în altă țară. Dar acum sfătuiesc pe oricine să se gândească de două ori. De trei ori dacă e nevoie. Și să plece doar dacă crede că a epuizat toate sursele și toate căile de a-și face viața mai bună sau mai frumoasă în țara lor.
La culpabilitate recunosc că nu m-am gândit niciodată din perspectiva emigrantului care a reușit „să scape” de țara de unde foarte mulți ar pleca mâncând pământul. Dar a fost un moment când angoasa mea existențială era oarecum amplificată de un sentiment vecin cu culpa; anume cele câteva luni de dinaintea referendumului cepefist din 2018. Au fost niște luni bune în care distanța fizică față de România era scurtată foarte mult de apropierea emoțională pe care o aveam față de prietenii mei din comunitatea LGBT+ și față de orice persoană queer din România. Lunile alea au fost oribile pentru oricare dintre noi și cred că asta nu poate fi înțeles decât de cei aparținând acestei minorități.
În fine, sunt convins că motivația plecării acum din România față de anii 1990 este diferită. atunci cred că foarte mulți au plecat dintr-un spirit de aventură. Acum cred că oamenii pleacă din disperare, din sărăcie sau din frică, disperarea de a vedea că, la peste 30 de ani de la Revoluție, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult.
Emigrarea nu este o aventură decât dacă o faci la 20-25 de ani, când viața ta nu s-a „așezat” pe nimic încă, nu te-ai legat de cineva sau ceva. Lucrurile se complică și deciziile cred că devin infinit mai grele dacă ai 30 sau 40 de ani, familie, copii, o carieră, nu mai vorbesc de rate la bancă. Toate astea te leagă cu fire nevăzute, care fac ca ruperea de țara ta să fie brutală, dureroasă. Trebuie să fii foarte stăpân pe tine, puternic, trebuie să fii matur emoțional și să ai un sprijin real acolo unde pleci ca să poți emigra.
Nimic nu va putea egala bucuria de a face glume, caterincă și de a înjura în limba română
Acel „patria ta e limba română” m-a bântuit. Indiferent cât de bine voi reuși să vorbesc engleza locală sau franceza după caz, și presupunând că voi avea nu unul, ci trei sau cinci „prieteni”, nimic nu va putea egala bucuria de a face glume, caterincă și, de ce să nu recunosc, de a înjura în limba română. Am înțeles că, de fapt, legătura emoțională și spirituală cu potențialii mei prieteni canadieni fie ei anglofoni sau francofoni, nativi sau imigranți, la prima sau a doua sau a treia generație, nu va putea să fie niciodată atât de profundă, multi-fațetată precum legătura cu prietenii mei din România. Și când am acceptat asta a fost un moment în care în care am resimțit „patria ta e limba română” ca pe un blestem, o povară care, fără să poată reduce fericirea pe care noua mea viață mi-o oferă în fiecare zi, va face ca ea să fie umbrită de depărtarea de primul acasă, de prima patrie, de prima limbă: cea în care simt.
Trebuie să recunosc lipsa relațiilor și interacțiunilor sociale mi-a făcut foarte rău. Cu toate acestea, acum aleg să fiu optimist pentru că, luând în sfârșit decizia de a mai ieși în lume, am întâlnit câteva persoane care îmi dau speranțe că putem să ne împrietenim „de-adevăratelea”, așa cum nu speram. Am speranțe, parcă văd lumina de la capătul tunelului și mi-e iarăși mai bine. E drept că aici am un confort incomparabil cu cel din România, chiar dacă și acolo aș fi fericit dacă aș putea fi cu soțul meu, cu fiica noastră și cu pisicile noastre. Dar ce vreau să spun este că, oriunde ne-am duce pe planeta asta și chiar de-am trăi în palate, mi-e frică că voi avea un oareșicare minus la capitolul fericire, acela legat de lipsa prietenilor și a palavrelor, taclalelor, bârfelor și șușanelelor.
România este țara în care sunt familia mea și prietenii de care mi-este foarte dor, este țara în care viața mea avea mai mult sare și piper, mai mult gust. Traiul în Canada e frumos, e comod și e cu totul altceva pentru că e viața mea de om căsătorit, aflat într-o etapă nouă a existenței lui. Nu cred că e nevoie să specific asta, dar nu aș da-o înapoi pe viața din România, oricum a fost ea. La urma urmei dorul se schimbă, evoluează, se transformă și nu e ceva care să mă macine: e o emoție pe care o metabolizez cu maturitate. România va rămâne țara în care am devenit ce sunt acum.
