„Îmbrăcată femeiește, arătam ca un travestit.” Sunt primele cuvinte care m-au frapat văzând acest documentar pe TIFF Unlimited, despre viața absolut ieșită din comun a artistei latino-americane Chavela Vargas (Chavela, 93 min., producție independentă, 2017, regia: Catherine Gund și Daresha Kyi). Aveam să realizez spre sfârșitul acestuia câtă queer-fobie internalizată a nutrit această femeie și nici acum nu știu dacă, spre final, a reușit să scăpe de ea.
Dar până la chestiunile politice, mai ales cele incorecte, cu care ea sigur nu avut de-a face, oricât de greu mi-ar fi să o spun în cuvintele astea, femeia a fost o bețivă notorie, a trecut la un pas de moarte din cauza dipsomaniei și, un alt lucru pentru care o ador este că, spune o voce serioasă, de senatoare în documentar, „se culcase cu tot Mexicul”.
De ce consider asta ceva de admirat? Pentru că, în contextul socio-istoric al existenței Chavelei, să fi fost o seducătoare de femei, multe dintre ele soții de „capete încoronate”, după cum veți vedea în film, reprezintă pentru mine un act de curaj maxim, care nu a frizat nicidecum nebunia sau inconștiența, ci a fost expresia unei asumări totale, în ciuda unor vicisitudini dureroase. Nu că ar fi surprinzător, dar, de pildă, în tinerețe, când făcea săli pline în locații boeme, pe marile scene nu urca decât ca un nume mic, ca un număr de umplutură. Poate și de aceea se pare că nu există persoană LGBTQIA+ în Mexic care să nu știe ce rol istoric a jucat Chavela Vargas în reprezentarea și afirmarea acestei minorități, prin coming out-ul făcut la 81 de ani.
„Mexicul m-a învățat să fiu cine sunt, nu cu îmbrățișări și pupături, ci cu palme și pumni.”
Chavela Vargas
Plecată la 17 ani din Costa Rica natală în Mexic, unde avea să rămână pentru restul vieții, se face remarcată încă de la începuturile carierei sale printr-o apariție și o atitudine care sfidau rolurile de gen. Imaginați-vă că până la ea femeile nu purtau pantaloni și vine Chavela Vargas, cu părul strâns într-o coadă, purtând emblematic un jorongo și reinterpretând muzica ranchera, care se cânta cu un alai de mariachi, doar că ea avea numai o chitară și o voce „ca un canion imens”. Și, unde mai pui că refuza să schimbe, în cântece, pronumele „ea” cu „el”, iar unul dintre hiturile de pe primul ei album se numea „Pune mâna, Macorino!”
„Chavela și-a creat persona într-o lume foarte machistă. O lume misogină, unde o lesbiană nu avea ce să caute.”
Ce este uluitor este că, fără ca vreodată să fi făcut din stilul ei o declarație de homosexualitate și deși „toată lumea știa”, ea fusese opusă heteronormativității încă din copilărie, lucru care i-a provocat o traumă adâncă, părinții ei o ascunzând-o când aveau musafiri „ca pe un câine turbat”. Situația a fost dublată, sau agravată, ulterior de faptul că, despărțindu-se când ea era un copil, au plasat-o în grija unei mătuși și nu i-a mai văzut niciodată. Cât despre Alexander McQueen, despre care am scris că toată viața a cerut să fie iubit și validat, cred că simulitudinea dintre cei doi artiști ne ajută să înțelegem chiar cu foarte puține noțiuni de psihologie comportamentul la fel de auto-distructiv al Chavelei, care a abuzat și ea, aproape terminal, de drogul ei, alcoolul. Paradoxal, a fost toată viața o singuratică, de fapt, o femeie retrasă care și-a găsit libertatea în solitudine.
Deși îi auzisem vocea în filmele din anii 1990 ale lui Pedro Almodovar, aveam s-o descopăr abia prin 2003, văzând Frida, unde și joacă rolul unui personaj popular din cultura mexicană, respectiv femeia care se tânguie, La Llorona. Desigur că atunci am prizat-o exclusiv muzical, m-am dus pe torenți și am descărcat tot ce am găsit cu ea și, după, o mai ascultam uneori, într-un mix de inimă albastră cu iubitele mele Romica și Găbița (Puceanu și Luncă). Dar acum, ca și în cazul documentarului cu Alexander McQueen, iar m-am afundat pe net în referințe și biografii, pentru că Chavela Vargas a fost un personaj fabulos.
Trebuie să vă spun că m-au amuzat niște asemănări cu ethosul nostru național și, în particular, cu folclorul urban savuros, așa că, la o săptămână de la vizionare, încă am un zâmbet tâmp pe față. Femeia asta, în floarea tinereții ei era în ascensiune și își făcea veacul la o crâșmă celebră din Ciudad de Mexico, Salon Tenampa, unde bea cot la cot cu bărbații până când, ni se spune fără epitete, cădeau lemn, cu bufnituri. Acum nu e ca și cum orice popor nu ar avea bețivii lui celebri, dar când v-am zis că râd ca prostul e pentru că un prof din facultate ne spunea despre prietenul lui, Toma Caragiu, că, la primul pahar pe care-l ridica atunci când se apuca să bea, spunea „Domnilor, să ne vedem sub masă!”. Eu mi-am imaginat-o pe ea spunând asta cu 100% autenticitate.
Un alt aspect tragi-comic este, de pildă, că spre bătrânețe, când căzuse în uitare și precaritate, bea cu muncitorii din construcții inclusiv sifon cu spirt medicinal. Pentru cei care n-ați auzit de „țuica de pufoaică”, sunați-vă bunicii.
Apoi, deși probabil că există o reținere a biografilor marilor artiști în a romanța viața lor sentimentală, cu atât mai puțin sexuală, filmul despre care povestesc spune aproape fără echivoc că Chavela Vargas a avut mai mult decât o „aventură de o noapte” cu celebra Frida Kahlo. Iar dacă povestea cu signora Kahlo, care, de fapt, era Rivera, după soț nu e convingătoare, Vargas spune în cuvinte clare:
„Am fost la nunta lui Liz Taylor. Toată lumea s-a dus să se culce cu cineva. Eu m-am trezit cu Ava Gardner.”
În fine, spuneam la început că a fost internalizat-homofobă și fosta ei iubită, singura cu care a avut o relație stabilă de cinci ani, evocă acest episod în care Chavela, care în prima tinerețe umbla cu un revolver la ea, ca orice cowboy, a vrut să-i învețe fiul, un băiat de numai 6 ani, să tragă cu pistolul. Beată fiind, desigur, explicația ei era „Doar nu vrei să-l faci poponar. Trebuie să-l învățăm să folosească un pistol.”
Traseul Chavelei Vargas, în caz că muzica ei nu e un motiv suficient de puternic ca să o studiați puțin, mi se pare de roman. Unul extraordinar, categoric. Iar capitolul „Almodovar”, căruia îi datorează renașterea de la bătrânețe și faptul că nu a murit în obliviune (sic), ci în glorie, vine cu un citat care mi s-a părut chintesențial și cu care vă las să decideți: „a viziona sau a nu viziona?”
„A fost ca o preoteasă. Ea începea un dialog profund, ca și cum vorbea doar cu tine. Te întreba ceva ce nimeni nu te va fi întrebat vreodată. În cele mai serioase îndrăgosteli ale tale, ai făcut greșeli? E bine dacă le-ai făcut. Merită să le fi făcut. E cel mai important lucru care ți s-a întâmplat vreodată. După care te ierta de păcatele tale și te încuraja să le comiți din nou.”
Pedro Almodovar
