„Nimeni nu l-a descoperit pe Alexander McQueen” spunea un vechi colaborator de-al lui Alexander McQueen, una dintre legendele modei din epoca contemporană. Acesta continuă în aceeași frază: „Alexander McQueen s-a descoperit pe el însuși.” Am revăzut recent pe Netflix documentarul „McQueen” (153 min., Bleecker Street Media, 2018, regia: Ian Bonhôte și Peter Ettedgui) și l-am „recitit” într-o altă cheie.
Prima dată când l-am urmărit prin 2020 purtam „ochelarii” de pasionat de modă și eram curios să văd, mai ales în perspectivă evolutivă, creațiile lui Alexander McQueen aka Lee, designerul. De data asta m-am uitat mai ales la omul Alexander McQueen și am citit, cât am putut, printre rânduri, încercând să înțeleg „ce-a vrut să spună autorul”. Mă refer nu doar la el ca autor de haine și multe altele, ci și la cei doi regizori ai filmului.
La sfârșit vă voi da și câteva motive, la liniuță, pentru care să-l vedeți, dar pentru început trebuie să vă reamintesc că omul și-a pus ștreangul de gât, la propriu, cu vreo lună înainte să facă 41 de ani. Aceasta fiind stricarea surprizei pentru cei care nu știați sau uitaserăți, ea reprezintă, cumva, grila cu care am făcut lectura secundară: o axă, mai mult sau mai puțin patologizantă a geniului său incontestabil și, apoi, una sensibilă, emoțională, a empatiei pe care o ai față de un om suferind. Care, da, era și gay.
„Sunt un schizofrenic romantic.”
Alexander McQueen
Probabil că toți ne-am întâlnit cândva cu ideea aceasta a geniului „nebun”, idee – controversată, desigur care are baze științifice serioase, mă refer mai ales la neuroștiințe, dar e și „folclorică”, oarecum, anume că „unde-i minte multă, a se citi, contextual, geniu e și prostie, adică nebunie”. Sunt rafturi întregi de bibliotecă unde specialiști care mai de care mai bazați sau, dimpotrivă, i-au analizat pe unii ca Poe, Wagner, Nietzsche, Dostoievski, Byron et. co. și i-au înzestrat cu adjective precum „epileptic”, „histrionic”, „isteric”, „maniacal”, „bipolar” etc. etc. Ar fi trebui să sap adânc ca să văd legături sau explicații între evenimentele traumatice din viețile geniilor respective și manifestarea, ca o consecință, a strălucirii și unicității lor. Dar vă asigur că nu trebuie să fii doctor în psiho-ceva să înțelegi că un eveniment major din copilăria lui Alexander McQueen i-a determinat toată existența tragică.
Toată lumea îi spunea Lee și, după mine, a fost acel „băiat tare bun” care a râvnit toată viața să fie iubit și în ai cărui ochi, până la moarte, am putut vedea, încă, inocența copilului care, pentru că internalizează adânc vina unei traume, va face tot ce poate ca să dovedească ce bun este și să se dovedească demn de iubire, apreciere, validare. Așa cum el însuși afirma, cu vizibilă amărăciune, până să-și facă o liposucție care i-a schimbat major aspectul, era un dolofan cu ten acneic, fără prea mare succes la bărbați. Nimeni nu va ști niciodată, apoi, cât la sută din caracterul lui a fost predeterminat cultural și de mediul de creștere. Avea, firesc, acel umor negru pe care mulți britanici îl au și spunea că
„m-am dus în cele mai îndepărtate colțuri ale părții mele întunecate și am scos ororile astea din mine și le-am pus pe podiumul de defilare”.
Alexander McQueen
Ce mi s-a părut revelator abia la această revizionare a fost amestecul de determinare, curaj, asumare și o formă de activism pe care Lee McQueen le-a avut încă de la prima sa colecție. Multe dintre creațiile sale nu erau prea ușor de privit. Și asta nu pentru că expunea părul pubian, fesele sau sfârcurilor modelelor, ci mai ales pentru că el făcea niște confesiuni subtile ale traumelor din copilărie. Desigur e greu de spus cât a vrut să șocheze și să pună pe podium și altceva decât purtau „mămăițele”, cum avea să spună când s-a dus ca director de creație la Givenchy în Paris, respectiv cât a fost catharsis, scoatere inconștientă, la suprafață, a unor lucruri din psihicul lui.
Apropos de ambiție, e dulce-amară declarația cuiva din film care spune, după primul mare succes al echipei McQueen (colecția Highland Rape, 1995), că „făcuserăm finala Săptămânii de Modă de la Londra, dar nu aveam cinci lire să mâncăm”. Lee dădea interviuri cu spatele la cameră de teamă să nu fie prins de serviciile sociale că lua ajutor de șomaj, pe care îl băga, tot, în materiale și risca să-l piardă. Iar legat de acuzațiile de misoginism, iarăși nu trebuie să fii specialist în arte vizuale să înțelegi că el, dimpotrivă, crea pentru femeile pe care le trimitea pe podium niște personaje puternice și niște armuri, per se ori simbolice care să le dea forță și autoritate.
În rest, povestea lui e destul de previzibilă și asemănătoare cu a altora atunci când în rețetă intră un succes fulminant care aduce bani nevisați și, la pachet, sex, droguri și grunge & house, plus un volum inuman de muncă. Mai puțin finalul, sfâșietor de trist pentru unii, telenovelistic pentru alții. McQueen s-a luptat multă vreme cu depresia, la un moment-dat a aflat că era seropozitiv, pe 3 februarie 2010 mama lui moare iar opt zile mai târziu, menajera îl găsește spânzurat. Pe biletul lăsat scria:
„Aveți grijă de câinii mei, scuze, vă iubesc, Lee”.
Iată și câteva „știați că” pe care le veți găsi în film și care sper să fie motive suficiente pentru a vedea documentarul McQueen de pe Netflix.
Cât a fost ucenic pe celebra stradă Saville Row, se zice că Lee a cusut „măscări” în interiorul unui sacou destinat actualului Rege Charles al Marii Britanii, pe atunci Prinț al Țării Galilor.
Colecția de final de master (Jack the Ripper stalks his victims – Jack Spintecătorul își urmărește victimele, 1992) a fost cumpărată integral de cea care îi va deveni mentor, muză, prietenă: Isabella Blow. Plata: 5000 de lire, pe care avea să-i dea în rate de câte 100 pe săptămână. Pentru el nu erau puțini deloc
McQueen inserase în colecție păr pe care și-l tăiase ca să „citeze” stilistic vorbind obiceiul prostituatelor victoriene, victimele lui Jack de a-și vinde șuvițe către clienți.
Presa l-a numit, la început, „huliganul modei britanice”.
Cu câteva ore înainte de ultima sa prezentare (Plato’s Atlantis – Atlantida lui Platon, 2009) care urma să fie accesibilă, ca o premieră mondială, în timp real, oricui de pe Terra, Lady Gaga a scris pe Twitter că noua ei melodie „Bad Romance” o să încheie show-ul, motiv pentru care site-ul a fost suprasolicitat și „a crăpat”, deci adio transmisie live.
Printre multe lucruri pe care le-a făcut pentru prima oară în istoria modei, se numără și o hologramă cu care a încheiat colecția de toamnă-iarnă 2006/7 (Widows of Culloden – Văduvele din Culloden). Dincolo de inovația în sine, McQueen a făcut și un gest politic, alegând-o ca să îmbrace în respectiva ținută pe Kate Moss, supermodelul care era deja pus la index de marile case de modă datorită „scandalului cocaina”. El a considerat acest lucru o ipocrizie, de aici și gestul lui de frondă.
Cea mai mare parte a averii sale, peste 16 milioane de lire sterline Lee a lăsat-o unei fundații (Sarabande) care să susțină tinerii designeri din medii defavorizate, așa cum fusese și el la începuturi. Celor doi câini le-a lăsat 50.000 de lire, ca să trăiască fără lipsuri, și a mai donat câte 100.000 de lire la patru organizații care au grijă de animale.
Atrăgând peste un milion de vizitatori, expoziția postumă Alexander McQueen: Savage Beauty (Frumusețe sălbatică) de la Metropolitan Museum of Art (New York) și Victoria & Albert Museum (Londra) a bătut orice record de trafic la ambele locații.
